În vremea studenției sale la École Normale Supérieure, Raymond Aron (n. 14 martie 1905–d. 17 octombrie 1983) fusese membru al partidului socialist francez și, într-un anumit sens, a apărat întreaga viață o viziune umanistă, seculară, democratică și progresistă despre lume. Cu toate acestea, a simțit de la bun început că Frontul Popular urmărea scopuri imposibile, prin mijloace complet inadecvate.
Aron și-a păstrat totuși admirația pentru Léon Blum (1872–1950) și pentru tipul de socialism reprezentat de acesta, și n-a încetat vreodată să fie interesat de marxism ca subiect intelectual. Poate că această pasiune este și motivul pentru care a devenit unul din cei mai consistenți critici ai marxismului și ai ordinii socialiste/comuniste în secolul XX. Nu prejudecățile l-au împins pe Raymond Aron pe această cale. Și-a acceptat misiunea intelectuală din respect pentru adevăr, libertate și tipul de societate care susține bunăstarea. Tot el a realizat că lumea este un loc aspru, în care idealurile pot fi urmărite însă niciodată realizate complet.
A fost cu adevărat un om al timpului său și nu produsul curentelor de opinie care prevalau în cercurile intelectuale ale epocii. S-a perceput pe sine ca un martor îndurerat al slăbiciunii (mai târziu avea s-o numească decadență) societății franceze a anilor 1930, dar și al umilinței înfrângerii și ocupației naziste din timpul celei de-a doua conflagrații mondiale.
Atunci când s-a întors în Franța, în 1944, agenda intelectuală a vieții sale era deja fixată. Ea includea reabilitarea societății franceze, eficiența comportamentului ei politic, redobândirea respectului de sine, protejarea unității acestei societăți într-un regim liberal-democratic care permite dezacordul liber, integrarea ei într-o civilizație mai largă a democrațiilor progresiste liberale, precum și apărarea acelei societăți în fața oricăror derapaje totalitare.
Vreme de trei decenii, 1947–1977, ca publicist pentru Le Figaro și multe alte reviste, acestea fuseseră preocupările cotidiene ale lui Raymond Aron. Din 1977 și până la moartea sa, avea să scrie preponderent pentru revista L’Express. Aceleași preocupări s-au aflat și pe agenda sa academică, începând cu 1955, atunci când și-a reluat cariera academică la Sorbona ca profesor de sociologie. Aceleași gânduri l-au bântuit și pe parcursul anilor ’60, când a ocupat o funcție de conducere la École Pratique des Hautes Études și, de fapt, până la pensionarea sa, în 1978, din postura de profesor de sociologie la Collège de France.
Filosoful francez nu și-a concentrat atenția asupra problemelor fundamentale ale existenței umane pentru că, într-un anumit sens, era mult prea mult un moștenitor al Iluminismului spre a se mai gândi în mod sistematic la realitățile transcendente. Punctul lui de vedere a fost întotdeauna unul stabil, centrat pe apărarea civilizației, rațiunii, libertății și instituțiilor democratice.
La momentul morții sale, pe 17 octombrie 1983, Aron era cel mai proeminent și prețuit scriitor din lume pe subiecte precum societatea modernă și politica internațională a secolului XX. Fusese acceptat ca autoritate importantă în cercurile intelectuale din Marea Britanie, Germania, Statele Unite, Italia, Israel și America Latină. Partea spectaculoasă a traiectoriei sale ține și de faptul că fusese respectat mult dincolo de granițele sociologiei academice.
A scris patruzeci de volume, iar cele mai multe dintre ele au fost traduse în limba engleză și în alte limbi europene și asiatice. Pentru mai bine de o treime de secol, a publicat sute de articole despre problemele politice și economice curente ale Franței și ale lumii. A fost încununat cu titluri onorifice la Oxford, Cambridge, Chicago, Columbia sau Ierusalim. Prelegerile sale, în special cele Gifford, și premiile onorifice (Goethe, Erasmus, Tocqueville, Ordinul Național de Merit și multe altele) au încununat o fabuloasă carieră.
Probabil că niciun alt personaj academic al secolului XX, cu atât mai puțin un expert în studiul evoluției societăților, nu a fost mai cunoscut și mai apreciat ca Raymond Aron (cu excepția, poate, a lui John Maynard Keynes). În Franța, dintre toate, politicienii faimoși îi citeau articolele și uneori îl invitau să le discute dilemele și politicile. Când a ajuns în Statele Unite, Aron a fost întâmpinat de oficiali de rang înalt, în special din zona politicii externe și a securității naționale. Așadar, a fost ascultat cu maximă atenție nu doar de elita politică a Franței, ci și de Robert McNamara sau Henry Kissinger.
În pofida acestei aure de eminență, Aron a ajuns până la urmă să fie izolat în lumea intelectuală franceză. Dintre prietenii lui apropiați de la École Normale Supérieure, unul, Paul Nizan, a devenit comunist, iar alți doi, Jean-Paul Sartre și Maurice Merleau-Ponty, au devenit inveterați tovarăși de drum și influenți susținători ai cauzei sovietice. Cotidianul Le Monde, atunci când nu i-a fost ostil în mod direct, l-a ținut la distanță.
Într-o vreme în care stângismul pretențios al „tovărășiei de drum” domina peisajul intelectual francez, devenise un lucru comun să vorbești despre Raymond Aron ca despre un „reacționar”. Adevărul este că lui Aron nu i-a fost nicicând ușor să ajungă unde a ajuns: intrarea lui la Sorbona n-a fost deloc simplă și nu puțini au fost acei profesori care au strâmbat pedant din nas, considerându-l prea „jurnalistic”. Faptul că era un critic neînduplecat al marxismului și al Uniunii Sovietice nu a atenuat defel ostilitatea cu care a fost întâmpinat adesea de către stânga franceză...