Linkuri accesibilitate

„Era muy hombre”: Sufletul spaniol al lui Hemingway


Influența Spaniei asupra lui Ernest Hemingway (1899–1961) a fost enormă și a avut mai multe implicații pentru viața sa. Cu siguranță nu a fost doar un teren de joacă pentru generații ratate, ori doar un laborator pentru studierea războiului civil și a revoluției. Scriitorul american a asimilat, de fapt, atât de multe aspecte ale temperamentului spaniol încât acestea au devenit un ingredient decisiv în concepția sa despre morală, pentru modul în care și-a construit eroii sau și-a închipuit tragedia.

Ernest Hemingway a văzut prima sa luptă cu tauri în vara anului 1922, însă nu a început să le studieze amănunțit decât în anul următor. Inițial, tot ce-și dorea scriitorul era un subiect, o temă. Așa cum ne reamintea el în Moarte după-amiaza, nu făcea decât să „încerce să scrie, începând cu lucrurile simple, iar unul din cele mai simple lucruri... este moartea violentă”. S-a dus, așadar, în Spania cu anumite preconcepții despre acele corridas.

Treptat, coridele au devenit pentru Hemingway puțin mai mult decât un teren de experimente literare—o experiență spirituală cât se poate de profundă! La sfârșitul anului 1924, îl cita într-un articol chiar pe Pablo Picasso, pentru care—se pare—luptele cu tauri rămăseseră singurul lucru remarcabil în lume. Și-a dat însă seama că o invazie turistică a Pamplonei ar strica „fiesta” și a conchis că ar fi mai bine ca oamenii să privească drept violente și groaznice aceste lupte. Atunci când privim la temele hispanice de mai târziu, este important să ne reamintim că luptele cu tauri au reprezentat chintesența lumii spaniole a lui Hemingway.

În primul său roman, Fiesta (sau Soarele răsare), scriitorul îl numește pe tânărul Pedro Romero după un celebru toreador de secol XVIII. Din acest punct de vedere, „cel care se luptă cu taurii” devine foarte devreme prototipul eroului lui Hemingway. Romero este un personaj admirabil pentru că este un artist cu un viitor strălucit, spre deosebire de toți acei Cohn, Mike sau Jake, oameni fără meserie ori succes. Romero este și eroic, pentru că stilul său de viață este intens și extrem, pentru că-și scurtează existența în aceeași manieră în care o face Robert Jordan, mai târziu, în Pentru cine bate clopotele.

Așa cum îi spune chiar Jake (naratorul) lui Cohn în primul roman, „nimeni nu-și trăiește vreodată viața până la capăt precum toreadorii”. La rându-i, Cohn, a cărui anomalie rezidă în neîncetata (dar eșuata) lui goană după experiență, îi răspunde că nu este interesat de luptele cu tauri: „Asta-i o viață anormală”. Atât pentru Jake, cât și pentru Hemingway, ironia care se desprinde din acest dialog este aceea că viața toreadorului nu este „extra-ordinară”. Ea este singura manieră prin care un om poate ajunge un artist, demonstrând curaj și aptitudini în fața a ceea ce scriitorul însuși avea să numească mai târziu realitatea supremă: moartea. Asemeni lui Paco în Capitala lumii, Pedro Romero este plin de iluzii, tinerețe și inocență.

Hemingway a fost fascinat de timpuriu de acea trăsătură tipic spaniolă care te împiedică să accepți înfrângerea în situații care altfel ar impune capitularea. Tema subîntinde întreaga carieră literară a scriitorului american și atestă felul în care a înțeles „sufletul spaniol”. Povestea banală, apărută în cel de-al doilea volum al său de proză scurtă (Bărbați fără femei, titlu pe care avea să i-l împrumute mai târziu și Haruki Murakami), trădează cât se poate de evident această renunțare la valorile americane în detrimentul celor hispanice.

Ironizarea americanilor, care se chinuie să trăiască mereu o „completă experiență a minții” prin romantism și stimulente intelectuale discutabile de tipul revistelor, este sinonimă, pentru autorul nostru, cu lipsa de sinceritate și afectarea. De aici se naște și un contrast aproape dramatic între acești americani și bravii toreadori, eroii săi predilecți. Pentru Hemingway, era muy hombre devine complimentul suprem, iar el nu poate fi exprimat ca atare decât în spaniolă.

Din catalogul virtuților lui Ernest Hemingway nu au lipsit niciodată umorul, mândria, generozitatea, puterile bahice și chiar vulgaritățile. Eroul cu iz spaniol al scriitorului nu plânge după bani și nici nu-i admiră pe intelectuali. Îi place în schimb să ucidă tauri, să trăiască pasional, să-și înece ocazional amarul, ba chiar să-și ignore bolile trupești dintr-un fel de bravură care sfidează pericolul morții.

Valorile lui Hemingway au fost diferite de ale compatrioților săi americani tocmai pentru că au fost „hispanizate”. Acest lucru transpare din aproape fiecare pagină a Morții după-amiaza, în special acolo unde autorul discută subiectul morții:

„Cineva cu sânge englezesc a scris: «Viața este reală; viața este serioasă, iar mormântul nu este scopul ei». Și unde l-au îngropat? Și ce s-a ales de realitate și seriozitate? Oamenii din Castilia au o judecată sănătoasă. N-ar putea da vreun poet care să scrie astfel de rânduri. Ei știu că moartea este o realitate inevitabilă, singurul lucru de care un om poate fi sigur...”

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG