În octombrie 2012, la 95 de ani, înceta din viață unul dintre ultimii intelectuali marxiști de reală anvergură, un personaj deopotrivă naiv și cinic, din specia ilustrată paradigmatic de Bertolt Brecht, poetul din care îi plăcea atât de mult să citeze. Eric Hobsbawm a scris lucrări remarcabile despre ceea ce el a numit lungul secol al XIX-lea, început în 1789 și încheiat în 1914. Cartea sa despre scurtul secol al XX-lea, derulat între 1914 și 1989, Era extremelor, rămâne un volum de referință, inegal și nu o singură dată iritant, dar nu mai puțin informativ și original. L-am cunoscut în primăvara anului 2005 la Potsdam, la o conferință organizată de Tony Judt și Susan Neiman în cadrul Forumului „Albert Einstein”.
Scriu aceste rânduri și privesc o fotografie de la o cină la care am discutat despre Koestler și Kołakowski, despre Orwell și Războiul Civil din Spania. Suntem în poză Hobsbawm, Timothy Snyder și cu mine. Era deschis, nu părea câtuși de puțin inhibat ori deranjat de întrebările noastre foarte directe. Ne-am întors apoi la hotel. Hobsbawm și soția sa au plecat împreună cu Markus (Mischa) Wolf, fostul șef al serviciului de spionaj din RDG. Au stat împreună în timpul conferinței, comunicau foarte bine. Prezentarea fostului general Stasi Wolf a fost o celebrare a „idealurilor trădate” ale socialismului. Istoric veritabil, Hobsbawm a vorbit despre violență și modernitate, despre natura sectelor bolșevice și despre cataclismul civilizațional reprezentat de nazism. Încerca să separe registrul fidelității ideologice de acela al acurateței științifice. Cred că n-a reușit în ceea ce privește secolul marcat de Revoluția din Octombrie, acel proiect al cărui eșec nu l-a negat, dar căruia i-a rămas loial măcar la nivelul nostalgiei. Simțea o datorie irepresibilă în raport cu cei care muriseră în luptă.
Este greu să-ți imaginezi cum ar fi decurs un dialog între Hobsbawm și François Furet, un alt istoric de prim rang, un intelectual care s-a despărțit de comunism definitiv în 1956, după suprimarea Revoluției Maghiare. Pentru Furet, iluzia comunistă a fost un miraj pervers, un univers fals întemeiat pe himere, minciuni și mistificări. Pentru Hobsbawm, a fost vorba de un mit politic justificat de ascensiunea barbariei fasciste. Nu a reușit niciodată să conceapă bolșevismul ca fiind el însuși o formă de barbarie. Nu a identificat originile totalitarismului în chiar proiectul iacobin de exaltare a Rațiunii ca substitut laic pentru tabla de valori propusă de religiile tradiționale.
Trăit de mulți ca un veritabil cutremur existențial, șocul „Raportului Secret” al lui Nikita Hrușciov la Congresul al XX-lea al PCUS nu l-a făcut pe Hobsbawm să pună în discuție ipotezele leniniste. Nici invazia Cehoslovaciei, în august 1968, nu l-a determinat să părăsească acea minusculă sectă care era Partidul Comunist din Marea Britanie. A rămas până la sfârșit adeptul lui Marx, convins că sistemul capitalist este sortit să se năruie printr-un spasm inevitabil și că lumea care se va naște va fi mai cinstită, mai dreaptă și mai bună. A recunoscut, nu fără durere, moartea utopiei bolșevice, dar a rămas fidel unui impuls utopic în care se regăseau, în filigran, marile teme ale mesianismului marxist. A făcut parte din acel regiment al intelectualilor tiranofili analizați de Paul Johnson și de Mark Lilla. A fost coleg la New School for Social Research cu gânditoarea maghiară Ágnes Heller, s-au împrietenit. La fel, a fost apropiat de Isaiah Berlin. Și totuși, în pofida relațiilor cu acești intelectuali care au știut ce a fost totalitarismul, Hobsbawm a evitat să spună lucrurilor pe nume, a continuat să eludeze ceea ce s-ar fi impus unui spirit atât de documentat și, cel puțin declarativ, atașat tradiției umanismului european.
Răsturnând o butadă faimoasă, „Guter Mensch, schlechter Musikant” („om bun, muzician prost”), un critic observa în New York Times: „Nimeni nu-l poate numi schlechter Musikant. Dar ein guter Mensch?” Cartea sa despre națiuni și naționalism este o lectură esențială în domeniu. Profeții etnocentrici o urăsc. Îi plăceau demonstrațiile revoluționare, exulta la tot ceea ce ținea de protest, de negație, de contestație. Mă întreb dacă a citit Omul revoltat de Camus și dacă și-a dat seama că tocmai el, rebelul prin definiție, s-a asociat în chip indelebil cu cauza comisarilor întunecați, că s-a înrolat de partea unei teocrații seculare pentru care individul nu este decât o rotiță, substituibilă și superfluă, din Marea Mașinărie. Nu a înțeles lecția lui Kant, preluată și dezvoltată de Isaiah Berlin, că din lemnul strâmb al umanității nu se poate croi, prin varii inginerii sociale, ceva drept.
