„Sunt prea ocupat cu apărarea inocenților care-și clamează nevinovăția spre a-mi mai bate capul cu indivizi culpabili care-și afirmă vina”. Astfel își construia Paul Éluard apărarea, refuzând să semneze o petiție împotriva spânzurării poetului Záviš Kalandra (vezi și Stéphane Courtois, Cartea Neagră a comunismului). Povestea pe care o evocă reacția lui Éluard nu este deloc una lipsită de spectaculozitate. Romanul lui Milan Kundera Viața e în altă parte (Humanitas, 2003) și-a avut declanșatorul în evenimentele tragice pe care le povestesc. Într-un interviu din noiembrie 1980 realizat de Philip Roth, Kundera admitea că, după război, Éluard „abandonase suprarealismul și devenise cel mai mare exponent al «poeziei totalitarismului»”.
Kalandra (1902–1950), suprarealist ceh și vechi comunist, a fost judecat într-un proces-spectacol și executat în anul 1950. În perioada stalinismului, mulți scriitori cu afinități de stânga căzuseră victime epurărilor politice și aproape fiecare țară aflată în sfera de influență a Uniunii Sovietice a avut parte de astfel de „reprezentații” politice. Suficient să amintim fie și câteva nume care au marcat această aripă a pavilionului istoric totalitar, procese/ persecuții urmate de felurite condamnări: împotriva maghiarilor György Faludy (trimis în 1949 în lagărul de muncă forțată de la Recsk, în urma unor acuzații fictive) sau Győző Határ/ alias Victor Határ (una din figurile marcante ale exilului literar maghiar după 1956, cel care căzuse anterior victimă valului de procese staliniste de la începutul anilor ’50; după fuga din Ungaria, a lucrat mulți ani la BBC World Service și Radio Europa Liberă); împotriva lui Ion Caraion (închis în prima parte a anilor 1950 la Canal și Baia Sprie, apoi, din nou, în 1958, după o condamnare la moarte transformată în muncă silnică pe viață și stopată prin decret abia în 1964) sau împotriva Cercului Literar de la Sibiu; împotriva lui Eduard Goldstücker (Cehoslovacia; închis într-o mină de uraniu până în 1953, ca urmare a unui astfel de proces-spectacol, apoi personaj de prim-plan al Primăverii de la Praga; Goldstücker a fost unul dintre cei mai cunoscuți experți europeni în Franz Kafka; după ’68 a emigrat, oripilat de evenimentele politice din țară, în Marea Britanie, acolo unde a continuat să predea la Sussex), ori a slovacului Vladimir Clementis (spânzurat și el în urma unui celebru proces, alături de Rudolf Slánský, pe data de 3 decembrie 1952).
Nici măcar în Iugoslavia, care cel puțin părea mai relaxată din punct de vedere ideologic, lucrurile nu au funcționat altfel: vezi cazul lui Milovan Djilas, exclus din comitetul central al partidului pentru pozițiile sale „critice” și arestat mai apoi după anumite declarații pentru agenții de presă occidentale. Să nu uităm că Djilas, într-un anumit moment al trecutului său comunist, fusese perceput ca succesor legitim al lui Tito. La o adică, avem în față o poveste despre un „balaur” autofag...
Záviš Kalandra intrase în partidul comunist în anul 1923, pe când își urma studiile, fiind apoi foarte activ în structurile organizațiilor studențești comuniste. În a doua parte a anilor 1920, acționează plin de entuziasm ca jurnalist și activist politic iar debutul literar și-l face în revista cehă Avangarda. Vorbind mai multe limbi, Kalandra are și o bogată activitate de traducător. Tot la mijlocul anilor ’20, începe să colaboreze cu grupul suprarealist Devětsil, fondat de amicul său, Vítězslav Nezval, și de către Karel Teige. De notat că scena artistică cehoslovacă a acelei perioade era extrem de activă și devenise un punct de atracție nu doar pentru acești tineri de tipul Kalandra, ci și pentru nume consacrate precum Man Ray, Paul Klee, Gropius sau Le Corbusier.
Tot Záviš Kalandra este unul din puținii intelectuali de stânga (alături de Teige sau Emil František Burian) care critică deschis procesele staliniste de la Moscova din anii 1930. Scrie despre respectivul subiect și publică broșuri în care se opune acestor „spectacole grotești” (Josef Guttmann & Záviš Kalandra, Dezvăluiri privind procesele de la Moscova). Ceea ce a urmat a fost „încadrarea” sub acuzația de troțkism pentru care ambii (Kalandra & Guttmann) au fost excluși din Partidul Comunist din Cehoslovacia. Evident, toate aceste evenimente au atras un val de criticism și mai mare din partea comuniștilor conservatori (Ladislav Štoll; Julius Fučík - autorul Reportajului cu ștreangul de gât, condamnat la moarte și executat de naziști pe 8 septembrie 1943, și a cărui văduvă, Gusta Fučíkova, se manifestase în timpul terorii din anii 1950 ca o stalinistă inveterată; sau Zdeněk Nejedlý, unul din foarte puținii oameni de știință occidentali care întâmpinaseră cu maxim entuziasm Marea Revoluție Socialistă din octombrie).
Exclus din partid și marginalizat în viața culturală cehoslovacă, Záviš Kalandra continuă să facă jurnalism pentru reviste de stânga. După ocuparea Cehoslovaciei de către Germania nazistă, este arestat de Gestapo și trimis în lagărele de concentrare de la Sachsenhausen și Ravensbrück. Aici, la Ravensbrück, o va întâlni și pe Milena Jesenská, iubita epistolară și de suflet a lui Franz Kafka. Se știau însă din trecut, când Milena începuse să aibă contribuții la revista Tvorba, condusă pe atunci de Kalandra, Kurt Konrad și Fučík (cel despre am precizat anterior că n-a ezitat să-l atace public pe Záviš după primele acuzații de troțkism și căderea în dizgrație). Pe fondul marii crize economice și a prăbușirii comerțului internațional, având ca efect inclusiv șubrezirea
puternică a bazei economice a Cehoslovaciei, Milena Jesenská începuse să scrie, mai ales în Tvorba, de pe poziții de stânga, demonstrând cât de mult părăsise ea însăși redutele liberale în favoarea unei noi identificări, de această dată cu cauza comunistă. Iată doar o parte din motivele atracției stângiste a epocii…
După război, Kalandra s-a repatriat la Praga (Jesenská murise în lagărul de la Ravensbrück cu doar trei săptămâni înainte de Debarcarea din Normandia), unde a continuat să scrie deopotrivă științific și jurnalistic (a contribuit cu câteva editoriale chiar în The New York Times). Însă nimic din toate acestea nu a putut împiedica arestarea sa alături de Milada Horáková, fostă activistă în mișcarea de rezistență antinazistă, arestată și ea de Gestapo și condamnată inițial la moarte, apoi purtată prin mai multe lagăre până la eliberare, când se întoarce în capitala cehă. Ambii au trecut mai întâi prin anchetele teribilei StB (Státní bezpečnost), poliția politică cehoslovacă. Ambii au fost condamnați la moarte în procesul-spectacol din 1950, o mascaradă cu pretenții juridice atent supravegheată de consilierii sovietici și transmisă la radio după un scenariu prestabilit.
În pofida petițiilor care cereau salvarea sa de la moarte și eliberarea, semnate printre alții de Albert Einstein, Eleanor Roosevelt sau Winston Churchill, Milada Horáková a fost spânzurată pe 27 iunie 1950, la doar 48 de ani. Și tot în pofida apelurilor disperate ale prietenului său, André Breton, precum și ale lui Max Ernst ori chiar Albert Camus, Záviš Kalandra a avut aceeași soartă (executat la aceeași dată - 27 iunie 1950). Capetele de acuzare pentru cei doi - halucinante - fuseseră: conspirație troțkistă, complot împotriva democrației populare cehoslovace, plus intenția de a provoca declanșarea unui Al Treilea Război Mondial. Ambii scăpaseră de lagărele de concentrare naziste spre a sfârși în malaxorul de destine stalinist. Marci Shore („Surreal love in Prague”, The Times Literary Supplement) reproduce scrisoarea lui Breton către Éluard, la finalul acestui parcurs tragic: „Cum poți duce în sufletul tău o asemenea înjosire a unei ființe umane, în persoana celui care ți-a fost prieten?”. Paul Éluard i-a răspuns glacial, așa cum am arătat la început…
Cazul Záviš Kalandra este doar unul (poate mai cunoscut prin prisma anvergurii personajului și legăturilor sale cu mișcările artistice occidentale) din multele care vorbesc la acest nivel, foarte personal și tragic, despre un secol ideologic turbulent. Se confirmă, în fond, o serie de identități zguduite în mod radical, profund afectate și redefinite, de cele mai multe ori arbitrar, de vântul istoric. În contact cu cinismul totalitar, toți acești nefericiți (fie că au murit ca urmare a persecuției, sau doar au pătimit ani buni în lagăre și penitenciare) și-au schimbat profund a lor Weltanschauung (viziune despre lume) și, mai ales cei care au avut darul scrierii ori mijloacele de a o face, ne-au lăsat mărturii esențiale despre trăsăturile Diavolului secolului XX. Nu este deloc o apologie a lor, ca personaje, ci doar o constatare dublată de reflecție.
Adevărata dramă pare a se desprinde tocmai din cuvintele aceluiași Kundera: „Am fost șocat când în 1950, marele poet comunist francez, Paul Éluard, a aprobat în mod public spânzurarea prietenului său, Záviš Kalandra. Când Brejnev își trimite tancurile să-i nimicească pe afgani este groaznic, dar este, ca să zic așa, natural—te poți aștepta la asta. Dar când un mare poet aplaudă o execuție, este o lovitură care zguduie întreaga imagine a lumii” (interviu din 1985, pentru The New York Times).