O discuție despre ce au însemnat regimurile comuniste, care au fost instituțiile lor fundamentale, cum au putut supraviețui vreme de decenii, de ce s-au prăbușit în imensa lor majoritate, este mereu necesară. Mai ales că judecățile superficiale abundă și că se uită faptul că fără aparatele ideologice, fără nomenclatură și fără poliția secretă, aceste dictaturi n-ar fi putut funcționa. Un personaj precum Dan Voiculescu a colaborat cu Securitatea. Este un verdict confirmat și reconfirmat, în pofida tentativelor de a-l prezenta pe magnatul trustului „Intact” drept o victimă a cine știe cărei conspirații denigratoare. Dan Voiculescu a fost una din rotițele acelui sistem lipsit de legitimitate și ostil ideii însăși a unui stat de drept.
Să le luăm pe rând. Partidul era instituția decisivă. Se bucura de un tratament cultic, chiar mistic. Se auto-proclamase deținător al adevărului absolut. Se dorea custodele fericirii universale. Era vorba de ceea ce un filosof numea pretenția infailibilității epistemice. Așa văzuse lucrurile Lenin, fondatorul bolșevismului, el însuși un marxist convins, așa au continuat să le vadă discipolii săi. Mihail Gorbaciov a devenit un eretic în clipa în care a acceptat renunțarea la principiul sacrosanct al „rolului conducător al partidului”. Ceea ce s-a numit „democrația internă de partid” era o glumă. Fracțiunile fuseseră interzise încă din martie 1921. Fracționismul era un păcat capital. Liderul partidului era nu doar șeful suprem al aparatului, ci și sacerdotul ortodoxiei. Un Andrei Jdanov îndeplinea ordinele ideologice ale lui Stalin. Leonte Răutu și Dumitru Popescu răspundeau prompt imperativelor dictate de Gheorghiu-Dej și Ceaușescu. Scopul era îndoctrinarea în masă, subordonarea culturii și a educației fixației bolșevice (înrudită cu aceea fascistă) a formării „Omului Nou”. În rândul militanților, rațiunea critică fusese înlocuită prin credință oarbă. Sectele staliniste erau organizații ale oamenilor fără dubii.
Aparatele ideologice includeau revistele, editura partidului, școlile de partid, Radioul, Televiziunea, cenzura, etc. Fiecare comitet județean avea un secretar cu propaganda. Revistele de tineret erau parte a acestui univers controlat, însă una relativ marginală (de pildă Viața Studențească și Amfiteatru). În anii duri ai stalinismului, revistele de istorie și filosofie erau ecoul nemijlocit al liniei partidului, ceva mai puțin în anii ’70 și ’80. Rolul aparatelor ideologice era să reproducă dominația simbolică și să delegitimeze orice formă de autonomie reflexivă. În România, mai ales după 1971, s-a născut un sincretism ideologic (protocronism) în care stalinismul tradițional se îngemăna cu mituri ale extremei drepte interbelice. Consecințele acestui baroc ideologic pot fi constatate și azi, îndeosebi în osanalele la adresa unor Adrian Păunescu sau Sergiu Nicolaescu, precum și în tentativele de eroizare primordialistă, de romantizare etnocentrică a trecutului. Cultul personalității, ajuns la dimensiuni faraonice, era întreținut prin mecanismele culturii de masă, conferințe, simpozioane, poeme, volume omagiale, etc.
Poliția secretă, în cazul României, Securitatea, avea rol punitiv și profilactic. Teroarea inițială, de o amplitudine și de o violență fără precedent, avea drept obiectiv distrugerea pluralismului, a societății politice (partidele democratice), intimidarea intelectualității, suprimarea societății civile, deplina înregimentare socială (colectivizarea forțată, deportările de țărani, „lichidarea chiaburimii ca clasă”). Universul concentraționar comunist a fost întemeiat tocmai pentru atingerea acestor scopuri. După 1956, deci după „Raportul Secret” al lui Nikita Hrușciov (februarie) și după Revoluția Maghiară (23 octombrie-3 noiembrie), regimurile comuniste au recurs la noi metode de supraveghere, control și manipulare. S-a produs, totuși, acea de-radicalizare despre care a scris Robert C. Tucker, ceea ce, mai ales după 1968, a permis apariția unor gesturi de disidență remarcabile. Ele au fost însă strivite în fașă de către regim, iar disidenții au fost calomniați, expulzați, izolați. Nimic nu era mai primejdios, din punctul de vedere al dictaturii, decât acțiunile colective ale clasei muncitoare. Confruntat cu protestele anticomuniste din Valea Jiului (greva din august 1977), de la Brașov (noiembrie 1987), de la Timișoara, București și Cluj (decembrie 1989), regimul, conștient de ceea ce se petrecuse în Polonia, a recurs la represiune deschisă, a abandonat masca „democrației socialiste”. Când discutăm Securitatea, este important să ținem cont de faptul că teroarea nu s-ar fi putut exercita în absența colaboratorilor, a turnătorilor, a informatorilor, a delatorilor, a „persoanelor de sprijin”. Nu toată lumea a dat note informative, nu toată lumea a avut nume de cod.
Nu am zăbovit aici, cum s-ar fi cuvenit, asupra dimensiunii economice. În această privință, ideile mele se întâlnesc cu acelea ale gânditorilor maghiari Ágnes Heller, Ferenc Fehér și György Markus, formulate în clasicul volum Dictatorship over Needs. Despre expansionismul revoluționar bolșevic voi mai scrie separat.
