Viața și moartea lui Benjamin Fundoianu/Fondane (1898, Iași—1944, Auschwitz-Birkenau) au fost hotărâte de câteva legi nedrepte. S-a născut pe 14 noiembrie 1898 la Iași, sub numele de Wechsler, într-o Românie care-și privea cetățenii evrei ca pe niște străini, adoptând periodic legi discriminatorii împotriva lor, acceptând abia în 1919 să-i recunoască drept conaționali.
Fondane a fost al doilea copil și singurul băiat al lui Isaac și al Adelei (născută Schwartzfeld). L-au numit Benjamin după bunicul matern, un eminent membru al comunității iudaice locale care murise în 1897. Tânărul Benjamin avea să-i moștenească acestuia o importantă bibliotecă. Încă din adolescență, devenise fluent în mai multe limbi (franceză, germană, engleză, idiș). Înscris la Facultatea de Drept a Universității din Iași în 1914, Fundoianu avea să-și abandoneze studiile după numai trei ani, din pricina discriminărilor. Vechiul ideolog al antisemitismului românesc, A.C. Cuza, simțea o plăcere nebună în a-și împiedica studenții evrei să-și obțină diplomele. Fundoianu fusese remarcat devreme și stârnise o cantitate egală de invidie. Antisemitismul acesta deșănțat fusese, de altfel, și motivul emigrării lui Fundoianu în Franța, în 1923. Să amintim că, între 1920 și 1939, peste șaptezeci de mii de evrei din Europa de Est aveau să ia calea Parisului...
Ajuns în capitala franceză, Benjamin și-a preschimbat numele în Fondane. A devenit cetățean francez în 1938, ajutat de prietenii săi de la revista marsilieză a poetului Jean Ballard, Les Cahiers du Sud, care cotizaseră la enorma taxă de naturalizare. După sosirea în Franța, forțat adesea să-și extindă viza de ședere, sperând chiar să se stabilească în Argentina (devenise prieten apropiat al Victoriei Ocampo; îl vizitase la Paris, o vizitase în Buenos Aires), Benjamin Fondane s-a simțit mereu ca un imigrant apatrid, locuind adesea prin camere delabrate de hotel. Poezia acelor ani surprinde dureros tot acest context apăsător, ba chiar poartă titluri ce sugerează eterna rătăcire („Ulise”, „Titanic”, „Exodul”, publicate ulterior în Le Mal des fantômes).
A încercat să-și șteargă originea românească și chiar s-a plâns atunci când fostul prieten Ilarie Voronca publica la Paris un volum de poezie cu același titlu ca al său. Însă prin intermediul operei, putem reconstitui azi traseul poetului-evreu în lumea occidentală. Pentru Benjamin Fondane, cucerirea identității a fost cu adevărat dură. A fost un autor precoce care a aparținut generației de scriitori (Tristan Tzara, Voronca, Mihail Cosma/Claude Sernet) fascinați de prestigiul literaturii franceze. Din 1923, când a ajuns la Paris, și până în 1933, Fondane devenise un adevărat scriitor francez.
A fost obsedat de întrebarea „Cine sunt eu?”, lucru evident încă din Jurnalul său, acolo unde mulțumea cerului că nu se născuse pe vremea lui Irod, când, spunea el, ar fi fost printre pruncii evrei masacrați. Această nesiguranță a existenței avea să-i însoțească întreaga operă. Dezrădăcinat, înfruntând singurătatea (avea să se căsătorească abia în 1931 cu jurista Geneviève Tissier), problemele morale și materiale, luptându-se să descopere un nou instrument poetic, Fondane a trăit într-o profundă criză pe care o putem numi „experiența abisului”.
Pe acest fond interior zbuciumat s-a apropiat și de filosoful existențialist rus Lev Șestov (1866–1938). Viziunea tragică a omului și universului i-a oferit lui Fondane un fel de oglindă în care urma, în sfârșit, să se recunoască pe sine. Asemeni lui Șestov, aruncat în lupta împotriva dovezilor raționale, avea să-l prefere, putem spune, pe Iov lui Hegel, pe Pascal lui Spinoza, pe Kierkegaard lui Husserl. Fondane nu s-a simțit niciodată apropiat de iudaismul rabinic și s-a identificat, mai degrabă, cu mai puțin raționalista mișcare hasidistă. Îl privea, în fine, pe Șestov ca pe adevăratul reprezentant al iudaismului, profetul care atestă absența lui Dumnezeu. Pentru poetul născut la Iași, legătura dintre scriptură și gândirea existențială era mai mult decât evidentă. A știut permanent, putem spune, că poezia se află în conflict cu orice discurs rațional.
În timpul ocupației naziste a Franței, Benjamin Fondane a continuat să rătăcească prin Paris fără a purta steaua galbenă, la lumina zilei. Nu i se părea că trebuie să se ascundă. Desigur, era un evreu născut Wechsler, dar trăise în Vest încă din 1923, se căsătorise cu o femeie franceză („ariană”), devenise cetățean francez în 1938. Ajunsese, la urma urmei, un scriitor francez a cărui voce conta în discuțiile intelectuale ale anilor ’30, iar câteva din cărțile lui se aflau încă în vitrinele librăriilor pariziene. În același timp, știa, pe cât era posibil, despre soarta evreilor mânați precum o turmă către lagărele de concentrare. Și totuși, era convins că ar fi fost în zadar să se ascundă. Pe acest fond a fost denunțat Fondane, în martie 1944, apoi deportat, împreună cu sora sa, actrița Lina Pascal.
Atunci când a fost arestat, Geneviève Tissier și Emil Cioran au încercat să-l salveze. Pentru o vreme, oficialul pe lângă care intervenise Cioran părea dispus să-l elibereze din lagărul de la Drancy, dar Fondane a refuzat să-și abandoneze sora (Lina) și împreună au fost trimiși și gazați la Auschwitz, parte sinistră din acea „metropolă a morții”, cum a numit-o Otto Dov Kulka. În „Sala Numelor” a Memorialului Holocaustului Yad Vashem, poezia lui Fondane își întâmpină azi vizitatorii:
„Amintiți-vă doar că am fost nevinovat
și, la fel ca voi, muritor în acea zi,
am avut și eu un chip
brăzdat de mânie, de milă și de bucurie
pur și simplu, un chip uman”.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.