Linkuri accesibilitate

Exil intern vs. exil extern


Ce-a fost vis și ce-a fost realitate în proiectul central-european al lui Václav Havel? Să fi fost oare apelurile la civilitate și la o nouă politică înrădăcinată în adevăr, izvorând din adâncimile Bestiariumului, prologul Învierii sau, mai degrabă, al neputinței istorice? Poate memoria să garanteze salvarea, mai ales atunci când această memorie sângerează adeseori din nenumărate răni vindecate? Sau, și mai important, la un nivel mai înalt (acela pe care încă îl numim istorie), a reprodus oare disidența central-europeană destinul tragic al regiunii?

Cu siguranță, Havel (n. 5 octombrie 1936) n-a fost singurul intelectual exemplar din istoria etapei comuniste a Europei Centrale. Ne putem gândi la fel de bine și la Adam Michnik, Paul Goma, János Kis sau Ludvík Vaculík.

Destinul lui Havel a părut a fi, însă, în mod esențial determinat de tribulațiile evenimentelor istorice în această zonă turbulentă. Niciun alt intelectual nu a devenit într-o asemenea măsură un critic și o parte a scenariului istoric. Cu cât voia mai mult să scape măsurilor procustiene ale acestei înfricoșătoare Cărți, cu atât se găsea mai prins în ea. Cu cât era mai sarcastic, cu atât vărsa mai multe lacrimi pentru cei dispăruți în chinurile asfixierii și singurătății.

Hotărârea lui Havel de a nu părăsi această Biafră mentală s-a aflat la antipodul alegerii, poate cinice, a lui Milan Kundera: eternitatea cucerise regiunea sub forma tancurilor lui Brejnev („automobilele” cele mai de succes, firește, ale URSS?), deci ce-i mai rămânea intelectualului decât să fugă?

Iată, aici, antinomia: exil intern vs. exil extern. Cei care rămân și cei care pleacă. Care dintre ei sunt adevărații central-europeni? Havel a rămas și, vreme de câțiva ani, a fost politicianul cel mai popular al Cehoslovaciei. Apoi, n-a mai existat Cehoslovacia. Însă nimeni n-o poate acum contesta, Havel a avut clipa lui de fericire.

Kundera a plecat și a devenit un romancier celebru, una din vedetele lui Rive Gauche. Un succes enorm și doar într-o foarte mică măsură un destin central-european. În această regiune, personalitățile sunt judecate în lumina potențialului lor suicidar.

Havel și Kundera au ales forme diferite ale eșecului. (Cioran în dialog cu Fritz Raddatz: „E de preferat să te ratezi într-un oraș ca Parisul”.) Experiențe existențiale diferite inspirate de filosofii diferite: Havel, studentul sârguincios al fenomenologiei, Kundera, Diderot-ul socialismului de stat. În anii ’60, unuia i s-a interzis să mai studieze teatrul, celălalt preda la Institutul de Film. Amândoi detestau comunismul, dar cu efecte diferite.

Amândoi au văzut nebunia vieții de fiecare zi supravegheată de Steaua Roșie. Dar unul o vedea cu o întristare pascaliană, pe când celălalt i-a descoperit comicul deșănțat. Pentru cel dintâi, lumea era o glumă fără sens. Pentru celălalt, gluma era însuși sensul lumii.

Ca o consecință firească, Havel a rămas la Praga și a înfruntat limitele absurdității. Experiența lui a însemnat o re-punere în scenă a propriilor lui piese: a devenit el însuși unul dintre personaje, sperând împotriva speranței, conștient că nu există uși, dar continuând să caute o ieșire din Castel. Piesele îi erau înscrise în existență, asemeni verdictului din Colonia penitenciară tatuat pe pielea condamnatului.

Kundera ia în derâdere existența tocmai pentru că știe că acest exercițiu are un sens: aplaudat și aclamat, el uită trecutul. Nimic nu este mai central-european decât uitarea. Cu cât încearcă mai mult să se sustragă acestei paradigme, cu atât ajunge mai aproape de hotarele puterii sale: Nemurirea îl readuce pe autor la punctul de pornire, în cercul nevrotic care poate fi restrâns, dar nu respins.

Dar ce este, la urma urmelor, această parte a lumii care încredințează copiilor ei un rol atât de spectaculos? De unde provine puterea miraculoasă a Europei Centrale de a răspunde nevrozei cu nevroză și violenței cu violență?

Teritoriu imaginar și geografie mentală, Europa Centrală este un spațiu totodată fictiv și real. O galaxie nebuloasă alcătuită din vise, reverii, nevroze, spaime, frustrări, resentimente, iluzii, speranțe, dezamăgiri: un bovarism care nu este doar al oamenilor, ci al Istoriei însăși.

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG