Au trecut 50 de ani de la moartea lui Theodor Adorno, pe 6 august 1969, la vârsta de 66 de ani. Este, poate, distanța necesară pentru o reevaluare a amprentei lăsate asupra celor două continente, european și nord-american. Să spunem din capul locului că, până la sfârșitul anilor ’60, Adorno devenise deja o instituție în Germania. Printre primii care au realizat acest lucru s-a aflat, perfect îngrozit, Adorno însuși. Dar filosoful Școlii de la Frankfurt ajunsese în egală măsură și o instituție transatlantică.
Centenarul Adorno a fost marcat în 2003, mai ales de către media de artă și culturale germane, prin perpetuarea unei vechi și contraproductive legende. Pe scurt, este vorba de narațiunea care ne spune cum elitele intelectuale ale Weimar-ului s-au refugiat din fața nazismului, alegând calea deșertului cultural numit America, și cum, după ce și-au găsit, fiecare, câte un loc în paradisul numit California (în perioada ei de glorie), nu și-au mai dorit altceva decât să se reîntoarcă în Germania natală, tărâmul acelor Dichter und Denker (al poeților și gânditorilor). Nimic din toate acestea nu pare a avea legătură cu motivațiile reale ale unora ca Adorno.
Altfel spus, fără America, Adorno n-ar fi devenit persoana pe care o recunoaștem după acest nume. Omul care a fugit de Hitler era un filosof și un artist genial, cu simpatii spre stânga radicală, un polihistor la treizeci de ani introdus ca „Dr. Wiesengrund-Adorno”. În 1949, un cetățean american cu mult mai circumspect pe nume „Theodor W. Adorno” avea să se reîntoarcă în Europa. Chiar și așa, pentru mulți ani după, valiza i-a rămas făcută, lângă ușă. Abia după 1953, deci după ce a primit o slujbă profesorală la Frankfurt, Adorno a reușit să vadă din nou un viitor pentru el însuși ca democrat convins și interpret critic al societății vest-germane. Mai trebuie spus și că fără eforturile lui Horkheimer de resuscitare a vechiului Institut de Cercetări Sociale din Frankfurt în 1949, Adorno, cel mai probabil, nu s-ar fi întors în Germania. Când, în 1953, a luat decizia de a rămâne în Europa postbelică, cele mai apropiate cunoștințe germane ale sale din California, Thomas Mann și Fritz Lang, au răspuns cu un oarecare scepticism.
Faptul că Adorno și-a schimbat numele în California în 1942 nu este deloc irelevant. Însă abrevierea numelui tatălui („W”) nu însemna o suprimare a identității sale iudaice, așa cum s-au grăbit să insinueze anumiți detractori. La acel moment, era mai relevant să minimalizeze sonoritatea germană a numelui „Wiesengrund”. Potrivit propriilor mărturisiri, colaborarea cu Mann la Doctor Faustus l-a apropiat pe filosof de tradiția germană mai mult ca oricând. Dar perioada californiană fusese, de asemenea, și momentul despărțirii lui Adorno de acea tradiție. A venit în Statele Unite ca filosof german și conferențiar nesalariat (Privatdozent) al Universității din Frankfurt. A părăsit Statele Unite ca teoretician al științelor sociale și cercetător, capabil nu doar să scrie Filosofia muzicii moderne ca excurs al Dialecticii luminilor, dar să și contribuie decisiv la studiul deschizător de drumuri care s-a numit Personalitatea autoritară (The Authoritarian Personality va apărea luna aceasta într-o nouă ediție la Verso Books cu o introducere de Peter E. Gordon).
În faimoasa Dialectică a luminilor scrisă în 1944 în plin exil californian, Adorno și Horkheimer justificau valorizarea diasporei prin experiența istorică a evreilor și o legau de fundamentele teologice ale iudaismului. Așa cum observa istoricul de la Princeton Anson Rabinbach, cei doi apelau la tabuul iudaic privind mimesisul, acea Bilderverbot, doar spre a propune un model de iluminare care nu ar regresa, în numele progresului istoric, într-o stare pur mimetică sau distrugătoare. Există suficiente dovezi că cei doi autori asociau explicit acest model cu condiția istorică a exilului.
Spun ei, „Lumea deziluzionată a iudaismului conciliază magicul prin negarea sa în ideea de Dumnezeu. Religia iudaică nu îngăduie niciun cuvânt care ar îndulci disperarea a tot ceea ce este muritor. Leagă speranța doar de interzicerea asocierii a tot ceea ce este fals cu Dumnezeu, a numirii finitului infinit sau a minciunilor adevăr”. În această cheie, nomadismul i-a eliberat pe evrei de zeii locali și de alte legături simbiotice cu un tărâm natal, promovând astfel abstracția și universalismul. În capitolul despre antisemitism din carte, această dialectică devine tangibilă prin invocarea diferitelor roluri istorice avute de evrei, care, ca negustori, au ajutat la răspândirea civilizației în Imperiul Roman, iar ca adepți ai ideii „pământului făgăduit”, au atras ura și aversiunea celor care erau astfel forțați să-și reprime propriile dorințe mimetice.
În orice caz, încă din paginile Dialecticii luminilor, legătura speculativă dintre iudaism, diaspora și iluminare tinde să pălească în favoarea unei înțelegeri mai ample a civilizației însăși ca exil dinspre mit și natură. Cu Ulise drept prototip al evreului rătăcitor—descris în carte ca „negustor oriental” și om de mijloc tipic—și cu odiseea ca model al iluminării predicate la plecarea în călătorie, forța critică a exilului este mutată dinspre cultura ebraică spre cea greacă. Această deplasare a nomadismului dintr-un context evreiesc în altele noi va continua și în eseurile scrise de Adorno în anii ’50.
Pentru cel dispărut în urmă cu jumătate de secol, eseul a rămas un gen esențialmente diasporic, accentuând lipsa originilor și originalității acestuia, atât prin formă, cât și prin conținut. Legătura dintre evreul dezrădăcinat și specia eseului indică faptul că Adorno transpusese valorizarea filosofică a diasporei în însăși forma eseului.