La începutul anului 1890, esteticianul și criticul literar danez Georg Brandes publica în revista Deutsche Rundschau prelegerile despre Friedrich Nietzsche (1844–1900) pe care le ținuse cu un an înainte în fața studenților săi din Copenhaga, admițând în același timp că opera gânditorului era aproape necunoscută în Germania și în afara ei.
Cu toate acestea, în doar câțiva ani, faima și popularitatea lui Nietzsche aveau să atingă înălțimi suverane. În 1891, criticii se refereau deja la el ca la un „apostol al viitorului” și îl vedeau drept noul lider al tineretului german. Au existat și critici: de pildă, medicul Max Nordau, unul din cei care aveau să înființeze câțiva ani mai târziu Organizația Sionistă Mondială alături de Theodor Herzl, privea succesul extrem al operei nietzscheene ca pe un exemplu al „degenerării contemporane”.
Faima controversatului filosof și-a urmat însă neabătut traiectoria, atingând inclusiv scenele de teatru din Berlin, prin intermediul unor scriitori la modă atunci, precum Joseph Viktor Widmann. Până în 1900, când Nietzsche însuși a trecut de la nebunie în neființă, chiar pe 25 august, el devenise un nume arhicunoscut publicului german, iar majoritatea operei îi fusese reeditată și tradusă în numeroase limbi europene. Tot atunci au început să apară, unul după altul, și eseuri despre un filosof care fusese ignorat în perioada deplinătății facultăților sale creative, iar opera lui a devenit subiect pentru numeroase articole în revistele literare și intelectuale.
Nu putem ști cu certitudine ce anume a produs acest interes brusc pentru Friedrich Nietzsche. La suprafață, opera lui părea să aibă puține legături cu chestiunile cotidiene. Vorbim aici de o perioadă aparent dominată de probleme sociale, economice și politice, în care oamenii încă se simțeau mândri pentru transformările politice de după Războiul franco-prusac (1870–1871). Era un timp al progresului în legislația socială, când se lupta pentru idealurile democrației liberale și umanitarismului.
Nietzsche, fie că a ignorat toate aceste mișcări sociale, fie s-a opus vehement obiectivelor lor. Și-a numit eseurile de tinerețe „nerezonabile” și și-a afirmat în mod violent izolarea față de contemporanii săi „mediocri”. Nici măcar noile și foarte activele mișcări literare și artistice n-au fost mai receptive la influența nietzscheană. Naturalismul, care își afirmă triumful în Germania odată cu fondarea clubului de teatru Freie Bühne, în 1889, părea să nu aibă niciun punct de contact cu Nietzsche. Estetismul acelui fin de siècle, crescânda renaștere a neoromanticului, n-au părut a fi nici ele un teren fertil în care să rodească (eventual) ideile celui care în copilărie fusese numit „micul pastor” (o etichetă ironică, date fiind opiniile sale de mai târziu).
Desigur, genialitatea operei lui Nietzsche explică pur și simplu o parte din fascinație și popularitate. Suntem în continuare inspirați, chiar și astăzi, de sensibilitatea și intuițiile sale filosofice, de enormul har cu care a găsit mereu câte o expresie uimitor de clară și precisă pentru cele mai complicate gânduri. Dacă acest lucru este adevărat acum, cu atât mai mult era atunci, la sfârșitul secolului XIX, când ideile sale erau noi și reputația nepătată de cunoașterea consecințelor dezastruoase care aveau să urmeze. Opera unui scriitor poate prinde rădăcini doar pe un teren pregătit. Este și motivul pentru care împrejurările în care filosoful a ajuns la faimă trebuie înțelese.
Primele cercetări scrise n-au contribuit prea mult la interpretarea lui Nietzsche. Erau pline de prejudecăți, adesea întocmite în pripă, frecvent controversate și unilaterale. Friedrich Nietzsche a fost, într-adevăr, un scriitor al măștilor multiple care cultiva interpretările eronate și, nu de puține ori, genialitatea scriiturii sale i-a purtat pe cititori pe cărări greșite. Direcția criticii la adresa lui Nietzsche reflectă totuși atmosfera timpului, învălmășeala de idei și probleme cu care se confrunta epoca și în care popularitatea gânditorului german avea să explodeze. Nietzsche a fost înțeles mai ușor doar acolo unde a avut predecesori, unde ideile îi fuseseră „pregătite” de alții.
Primul impuls de a-l studia pe Nietzsche a venit din Peninsula Scandinavă. Fapt este că Germania a ajuns să-și cunoască parțial propriul filosof prin August Strindberg, care îl știa pe Nietzsche din anii de dinaintea demenței, și mai ales prin Georg Brandes și neobositul propagandist suedez Ola Hansson.
Danezul Brandes a fost un cât se poate de influent și versatil intelectual critic, specialist în literatura franceză, engleză și germană. Tonul eseului său despre Nietzsche din Deutsche Rundschau era chiar cumpătat. Aflat mereu în căutare de noutăți și stimulente, Brandes a văzut în Nietzsche o personalitate orbitoare, un om de un mare interes și originalitate, a cărui viață și operă invitau la o atenție entuziastă.
Însă Brandes n-a fost un discipol; el vrut doar ca ideile lui Nietzsche să fie examinate și eventual contestate ori testate. A găsit în ele un îndemn la o nouă gândire, într-o vreme în care vechile idei după care trăiseră oamenii își pierduseră interesul și înțelesul vital. Criticul danez a fost cel care a înțeles mai bine ca oricine altcineva sursele fascinației pentru Nietsche, precum și forța gândirii sale...