Linkuri accesibilitate

Falsificarea noțiunii de Bine


În secolul trecut, aparentul delir a camuflat precizia înspăimântătoare a ecuațiilor morții. Cum îmi scria la un moment dat unul dintre cei mai profunzi cunoscători ai experienței bolșevice, Lenin a oferit atât poezia totalitară, cât și exemplul violenței neîngrădite, înverșunate, în raport cu „dușmanii”.

Îmi aduc aminte de un colocviu organizat de Liberty Fund despre dimensiunile istorice și politice ale Răului în epoca modernă. S-a discutat acolo, evident, despre fascism și comunism, despre Marx și moștenirea sa, despre genocidul din Rwanda, despre Gulagul chinez (Laogai), despre rădăcinile psihologice ale Răului, despre raportul dintre ideologie și teroare. O temă esențială este legată de relația dintre practicile totalitare și speranțele utopice menite să justifice atâtea crime înfăptuite în numele unor presupuse idealuri „progresiste”. Pedagogia diabolică și (i)logica leninismului (deci a comunismului) își au originea în sacralizarea Istoriei și în mistica Revoluției universal-mântuitoare. Astfel, avangarda utopică este proclamată drept omnipotentă, iar identificarea abstractă a omului cu ideea de putere se realizează prin intermediul ideologiei.

Nu iraționalitatea definește Răul modern, ci tocmai pretenția unei perfecte raționalități. Absurdul kafkian este unul aproape geometric. Sociologul Daniel Chirot a scris o carte remarcabilă despre tiraniile moderne înrădăcinate în ideologii pseudo-științifice și în gnoze apocaliptice ca expresii ale Răului istoric. Unul dintre cele mai tulburătoare capitole se ocupă de ceea ce Dan Chirot numește egalitarian hells (iadurile egalitariste). Cât privește disponibilitatea unor intelectuali de a renunța la discernământul moral și de a se angaja, cu iresponsabil entuziasm, în justificarea violenței politice în numele întemeierii Paradisului terestru, amintesc contribuțiile profesorului Paul Hollander. La ora actuală nu lipsesc relativiștii etici pentru care crimele totalitare nu trebuie privite ca esențial diferite de imperfecțiunile democrațiilor liberale.

Gândirea critică devine potențial subversivă (atât obiectiv, cât și subiectiv) deoarece prin natura ei se contrapune mitului omogenității intrinsec ortodoxiei staliniste clasice. Acest tip de șamanism politic, practicat de așa-ziși adversari ai oricărei forme de misticism, anihilează orice încercare de a rezista permanentului asalt al dogmei asupra minții. Marxism-leninismul, numele de cod - de fapt - pentru ideologia nomenclaturii, a urmărit să domine atât sfera publică, cât și pe cea privată. Omul, ca individ, dar și ca citoyen, trebuia masificat. Cultul violenței și sacralizarea infailibilei linii a partidului au produs supușii absoluți, cei pentru care nicio crimă ordonată de la nivel înalt nu era nejustificabilă în perspectiva „zorilor luminoși”. „Torționarii voluntari” ai lui Stalin, la fel ca în cazul motivațiilor ideologice ale unui Eichmann, de exemplu, au acționat, spre a relua o teză a Hannei Arendt, fără a gândi, deci „fără judecată” (thoughtlessness). Dar nu cred că putem vorbi despre banalitatea acțiunilor lor. Răul totalitar a fost radical, nu banal. Arendt greșea în privința lui Eichmann: acesta nu era un simplu „șurub birocratic”, ci un militant național-socialist total impregnat de mitologia numită de istoricul Saul Friedlander „antisemitism redemptiv”. Era un zelot al revoluției naziste, la fel cum un Nikolai Ejov și alți călăi din NKVD, erau zeloți ai revoluției bolșevice.

Un climat de frică endemică este necesar pentru menținerea acestei „specii” de monolitism. Mentalitatea stalinistă conspiratorială produce constant imaginea diabolică a trădătorului cu scopul de a cimenta o asemenea coeziune docilă. În cel mai propriu sens girardian, mecanismul țapului ispășitor hrănește utopia societății eliberate de exploatare, din care vor fi dispărut antagonismele sociale. Până acolo însă, este nevoie de „intensificarea luptei de clasă” prin eliminarea inamicilor „obiectivi sau subiectivi”. Punctul de plecare al acestei violențe colective, asigurată și perpetuată de aparatele statale, este maniheismul lui Lenin, militant, exclusivist și intransigent, esențializat în hipnotica formulă Kto kogo (Care pe care). Cine sunt dușmanii? De unde vin? Care sunt scopurile lor? Funcția Marii Terori, a proceselor spectacol, a fost exact aceea de a furniza răspunsuri la asemenea întrebări. Sarcinile trasate de către Stalin subordonaților săi în perioada valurilor de epurări (cistka) au fost, în principal, menținerea vigilenței revoluționare și întreținerea psihozei generalizate. Nu se accepta nicio fisură în scutul bolșevic; nu sunt tolerate îndoieli sau remușcări, ele putând ascunde posibile planuri menite să submineze sistemul. Stalin semnează personal zeci, sute de liste cu numele celor care urmează să fie lichidați. La fel, Mao este cât se poate de tranșant: evită eufemismele, ordonă uciderea celor pe care îi denunța drept inamici.

Motivul fortăreței asediate era proferat până la sațiu: apărea ca o idée fixe temerea că „fiind înconjurați de dușmani, supraviețuirea noastră depinde de menținerea unității”. Nu exista salvare în afara comunității supraindividuale numită Partid. Disidența era percepută drept un atac împotriva avangardei revoluționare. Astfel, opoziția devenea păcat mortal, suspiciunea căpătând valoare de virtute absolută. Asumarea diferenței echivalează cu oprobriul ostracizării. Ea reprezintă însă și primul pas înspre emancipare, ceea ce Soljenițîn a numit „autonomia spiritului”. În consecință, sârma ghimpată a Gulagului sovietic este simbolul noii frontiere dintre victimele absolute și complicii relativi ai Diavolului în istorie.

Întreaga tragedie a comunismului este surprinsă în halucinanta pretenție a unei minorități autodesemnate drept izbăvitoare de a întruchipa o elită ale cărei scopuri utopice sanctifică chiar și cele mai barbare metode ale sale. Acest hybris este fundamentul pentru negarea dreptului la viață a celor definiți drept „paraziți”, „microbi” sau „drojdia societății”... pentru dezumanizarea deliberată a victimelor. În centrul gândirii totalitare se află așadar ceea ce Alain Besançon a definit drept falsificarea noțiunii de Bine (la falsification du Bien).

XS
SM
MD
LG