Linkuri accesibilitate

Fascismul roșu și petro-populismul


Combinând bufoneria grotescă, farsa politică și demagogia xenofobă, colonelul Hugo Chávez (1954-2013) a simbolizat oportunismul stângist în forma sa cea mai agresivă. Este vorba despre un fascism roșu, întrucât metodele și aspirațiile acestui personaj nu difereau esențial de cele ale lui Mussolini: statism, cultul liderului, colectivism tribalist, mesianism indigenist, anihilarea rivalilor, persecutarea focarelor de autonomie civică.

Aliatul fraților Castro a fost la început un demagog de sorginte peronistă. Simpatiile sale mergeau în direcția extremei drepte: iraționalism, naționalism exacerbat, interesul pentru ocultism, militarism, șamanism politic. Cu timpul însă, a absorbit obsesiile extremei stângi și a descoperit în retorica anti-imperialistă o platformă de autoglorificare menită să-l propulseze pe poziția de profet al noului tercermundismo. Cu ani în urmă, reputatul gânditor politic venezuelean Carlos Rangel (1929–1988) a scris o carte despre miturile revoluționare latino-americane (De la bunul sălbatic la bunul revoluționar). Ceea ce semnala Rangel - un intelectual de care, după cum am mai spus în atâtea ocazii, am fost foarte apropiat și ale cărui idei au contat decisiv în ruptura mea definitivă și irevocabilă cu orice stângism - este acea gramatică a resentimentului aflată la baza proiectului utopic castro-guevarist.

Dacă ne gândim la tinerețea unor Lenin, Troțki sau Stalin, nu putem să nu remarcăm tocmai această oroare în raport cu statul de drept. Același lucru îl putem spune despre declasatul Hitler în Viena multietnică și deschisă modernității burgheze. Acești revoluționari erau cât se poate de anticonservatori: le repugna tradiția statului de drept, detestau parlamentarismul, iar religia le apărea ca o formă de sclavie mentală. Există o întreagă literatură privind rădăcinile socialiste ale fascismului.

Chávez și-a propus formarea unei noi Internaționale opusă nu doar Statelor Unite (cu sau fără George Bush), dar ostilă pieței libere și proiectului politic, cultural și economic bazat pe recunoașterea drepturilor individului. Se condamna la un moment dat, cu patimă umanitaristă, tratamentul prizonierilor islamiști de la Guantanamo, dar nu se sufla o vorbă despre faptul că pe aceeași insulă, în Cuba, oricine îndrăznește să se opună dictaturii polițienești este supus prigoanei. Despre aceste duble standarde morale am mai vorbit și voi mai vorbi.

Colonelul Chávez, cu ale sale fantasmagorice idei despre „socialismul bolivarian”, a reprezentat, de fapt, tentativa de regrupare și resuscitare a acțiunii stângiste menite să delegitimeze și să distrugă pluralismul. Într-o altă carte publicată de Rangel pe tema mitologiei Lumii a Treia (prefațată, ca și prima, de Jean-François Revel) găsim o excepțională analiză a socialismului ca doctrină înrudită cu fascismul în privința respingerii capitalismului „plutocratic-mercantil“. Ambele religii politice au promis realizarea hic et nunc a comunității perfecte. În cuvintele lui William F. Buckley: ele au urmărit imanentizarea Eshatonului. Nu a fost deloc întâmplător, scria Rangel, că Josef Goebbels a oscilat un timp între comunism și național-socialism: „El și-a dat seama că ambele ideologii erau în chip egal compatibile cu înclinația sa personală pentru un guvern naționalist și autoritar care să salveze țara din ceea ce el vedea drept liberalismul decadent al republicii de la Weimar”.

Fascismul roșu al colonelului Chávez a fost și încă mai este salutat de cercuri dintre cele mai diverse: de la teocratul islamist iranian Ahmadinejad la impenitentul marxist sandinist Daniel Ortega. Să-l revizităm pe același Carlos Rangel, gânditorul care a detectat natura patogenă a acestui conglomerat: „Dintr-un anumit punct de vedere, fascismul este un fel de socialism, un socialism machiavelic care își bazează reacția împotriva liberalismului [și, aș adăuga, împotriva conservatorismului] pe utopia unei societăți fără clase și pe transformarea naturii umane”. Chávez a murit, demagogia sa nu. Nicolás Maduro este (încă) expresia agonizantă a acestei patologii politice.

Chiar și așa, în pofida unui context politic și social aproape permanent turbulent, Venezuela a fost martoră și la unele din cele mai fascinante și pilduitoare itinerarii politice și intelectuale. De pildă, Teodoro Petkoff (3 ianuarie 1932–31 octombrie 2018), pe care l-am cunoscut la Caracas în 1985, și care, spre deosebire de un alt revizionist marxist denunțat de Brejnev în 1969, filosoful francez Roger Garaudy (care a sfârșit prin a fi consultantul lui Gaddafi și un turbat negaționist al Holocaustului), a rupt cu bolșevismul și a îmbrățișat valori antitotalitare și liberale. Petkoff a devenit unul din cei mai articulați critici ai experimentului catastrofic al lui Hugo Chávez numit „socialism bolivarian”. Prin urmare, Petkoff, nu Chávez, nu Maduro, aparține tradiției autentice a socialismului democratic...

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG