Cine sunt dușmanii? De unde vin? Care sunt scopurile lor? Funcția Marii Terori, a proceselor spectacol, a fost exact aceea de a furniza răspunsuri la asemenea întrebări. Sarcinile trasate de către Stalin subordonaților săi în perioada valurilor de epurări au fost, în principal, acelea de menținere a vigilenței revoluționare și de întreținere a psihozei generalizate. Nu se acceptă nicio fisură în scutul bolșevic; nu sunt tolerate îndoieli sau remușcări, ele putând ascunde posibile planuri menite să submineze sistemul.
Motivul fortăreței asediate era proferat obsesiv: „fiind înconjurați de dușmani, supraviețuirea noastră depinde de menținerea unității”. Disidența era percepută ca un atac împotriva avangardei revoluționare. Astfel, opoziția devenea păcat mortal, suspiciunea căpătând valoare de virtute absolută. Asumarea diferenței echivalează cu oprobriul ostracizării. Ea reprezintă însă și primul pas înspre emancipare, ceea ce Soljenițîn a numit „autonomia spiritului”. În consecință, sârma ghimpată a gulagului sovietic este simbolul noii frontiere dintre victimele absolute și complicii relativi ai răului în istorie.
Întreaga tragedie a comunismului este simbolizată de halucinanta pretenție a unei minorități de a întruchipa o elită a cărei scopuri utopice canonizează și cele mai barbare metode ale sale. Acesta este fundamentul pentru negarea dreptului la viață al celor definiți drept „paraziți”, „microbi” sau „pegra societății”. Concepția, inițial propusă de filosofii francezi, asupra omului ca mecanism și-a găsit un sinistru ecou în tehnologia ubicuă a crimei împotriva tuturor categoriilor sociale. Marea Teroare a reprezentat apogeul utopismului radical, momentul în care nimic nu a mai putut opri sau rezista în fața propagării perpetue a ticăloșiei. Igal Halfin descrie pertinent procesul prin care, odată cu ciclicele epurări din Uniunea Sovietică (care embrionar și programatic au început încă din 1920), escatologia marxistă s-a transpus într-o demonologie care și-a atins maturitatea discursiv-transformist-criminală odată cu ofensiva pentru realizarea socialismului într-o singură țară, sub Stalin.
În acești ani, discursul public a fost saturat cu teribile spectre precum cele ale fracționistului, oportunistului, spionului, sabotorului, agentului imperialismului și alte ipostaze discursiv-simbolice ale „mârșăviei” anti-bolșevice. Fondator al celebrei reviste „Partisan Review”, Philip Rahv oferă, intr-un eseu din anii '40 o utilă interpretare a resorturilor care au avut ca finalitate Marea Teroare: „acestea sunt procese asupra minții și spiritului uman... În Uniunea Sovietică, pentru prima oară în istorie, individul a fost privat de orice mijloc de rezistență. Autoritatea este monolitică: atribuțiile și politica sunt nediferențiate (property and politics are one). În aceste condiții, devine imposibilă sfidarea partidului. Nu poate fi eludat. Nu numai întreaga viață este absorbită de acesta, el caută să șabloneze chipurile morții.” O adevărată fenomenologie a trădării ia naștere în procesul de justificare a masacrului societății, fiind, din păcate, generos reprodusă nu de puțini intelectuali care au acceptat acest morbid scenariu. Nostalgia sau speranța pentru amăgitoare firimituri de moralitate în utopia comunistă, combinată cu exploatarea machiavelică a antifascismului au dus la constantul eșec al multor intelectuali în a accepta sau recunoaște caracterul criminal al experimentului sovietic.
Problema fundamentală a leninismului a fost (așa cum au semnalat încă din 1918 Karl Kautsky și Rosa Luxemburg) divinizarea de tip iacobin a scopului final, ceea ce a avut drept consecință apariția unui univers amoral în care cele mai abjecte crime au fost justificate prin prisma unui asimptotic viitor luminos. Iar în practică, punctul terminus a apărut drept eliminarea totală a politicii prin intermediul unui Partid care devenea „întruparea” unei exterministe voințe generale. Profitând de medierea mitului Partidului ca recipient al rațiunii în Istorie, leninismul a reușit mai bine decât orice altă ideologie modernă să transforme un cult de factură gnostică într-un extraordinar instrument de auto-hipnoză politică. Militanții leniniști din întreaga lume au crezut în mitul „partidului de tip nou” cu o ardoare comparabilă doar cu cea a fanaticilor religiilor milenariste. Cheia atracției leninismului se află în complexul ideo-politic al partidului ca locus al rațiunii și cunoașterii istorice.
