(Până şi unui prieten apropiat – iar din 8 octombrie 2013, neconsolat – al poetului îi vine greu să-şi înceapă textul cu protocolarul: „Pe 4 august 2023, Eugen Cioclea ar fi împlinit 75 de ani”, şi asta deoarece au fost destule momente când nu credeam că va ajunge la 50, necum la 60 de ani, la cât de pornit să dea totul la o parte – ca să nu zic: să măture totul în calea sa, propria lui viaţă în primul rând – autorul Numitorul-ui comun; aşa că suntem încă în anticamera discursului – îngădui-mi-se să-l încep, imediat după paranteză, tot cu un vers de Cioclea.)
„nesuferita schimbare/ la faţă” sunt, pentru mine, două dintre cele mai întunecate – căci fără speranţă – versuri scrise vreodată pre limba noastră, dacă nu cumva chiar punctul de miră – doar că în sens invers, aşadar: punctul de smoală dând în clocot – al poeziei româneşti; şi astăzi mă trec fiorii gândindu-mă până unde bate acest refuz net al Mântuirii – în care nici poetul, nici omul n-a crezut. Fac parte din poemul „Declin”, inclus în volumul de ruptură – cel de-al treilea, şi ultimul antum –, Daţi totul la o parte ca să văd, Cartier, 2001, care s-a bucurat de o receptare „călduţă”, departe de orizontul de aşteptare al autorului ce-şi preţăluia cartea cu 111$ bucata. În anii ce-i mai rămâneau să trăiască – 12, exact un ciclu zodiacal –, nu va lasă piatră pe piatră din Poezie, aşa cum înţelesese s-o scrie în primele sale două volume, proclamând sus şi tare: „Odată cu soarta/ ar trebui să-mi distrug poezia,/ dacă mai sunt/ disident”. Îmi pare nespus de rău, atunci nu mi-am dat seama – nici ca redactor de carte, nici ca prieten – că Eugen Cioclea era pornit rău pe distrugere; din contră, după spectacolul de poezie, cu acelaşi titlu, jucat de Andrei Sochircă pe scena Teatrului Naţional „Mihai Eminescu”, cu sala arhiplină, câteva seri la rând, Poetul părea să revină în forţă – o şi făcea, în spectacol, apărând pe final într-o imensă sticlă de votcă! –, şi chiar să se „clasicizeze” (Cenaclul „Eugen Cioclea”; bursa de merit a Fundaţiei Soros-Moldova; titlul onorific „Maestru al Literaturii” ş.a.). Nimic nu-i mai putea sta în cale – nici înainte, nici după nu am mai văzut o asemenea forţă de (auto)distrugere, al cărei proces ireversibil l-a „stenografiat” în versuri zgârcite pe care, ulterior, le-am inclus în ciclul de inedite „Sfârtecate” (titlul meu) din antologia apărută în Cartier de colecţie, în 2018. Ce distanţă între aceste versuri, zbârnâind ca o săgeată în bătaia vântului, din Numitorul comun (1988): „Suntem exact aşa cum se cuvine/ un pic săriţi,/ dar nicidecum popice! Pasărea noastră, care ne revine,/ ştiu c-ar zbura şi-mplută cu alice” („Regula jocului”) şi (postum): „Cu viaţa mea/ ce pot să-mpart?/ Neprevăzutul doar/ mă bate./ Foştii prieteni s-au pişat/ în mine ca-n/ singurătate”!
Nu prea ţi se dă limba, totuşi trebuie s-o spunem: posteritatea lui Cioclea începea mai bine decât a sfârşit-o poetului. La scurt timp, apărea volumul Antologic, Cartier popular, 2014, despre care Daniel Cristea-Enache avea să scrie în Observator cultural: „Poezia din Antologic e pentru un auditoriu de care vrea să scape şi autorul vorbeşte, frecvent, în limba „infectă“, refuzând net şi asumat misia poeţilor naţionali şi sociali. E cel mai interesant lucru în cazul lui Eugen Cioclea și, probabil, cel mai frumos. Deşi poetul avea toate datele pentru a obţine, la modul facil, un succes aidoma şi a se impune maselor prin accesibilitate, cantabilitate, versificare pe bandă rulantă şi mesaj social ori naţional «conţinut» în text, Cioclea refuză reţeta şi îşi cultivă, cu obstinaţie, eul de profunzime. Iconoclastul pe dos intră în opoziţie nu numai cu responsabilul de ștampilă, simbol al birocraţiei fără limite, ci şi cu poetul-ca-protestatar-simbolic-împotriva-birocratului- generic. Eugen Cioclea a refuzat rolul de opozant cu voie de la poliţie (Miliţie), încăpăţânându-se să fie el însuşi. Rima ca produs al simplei digitaţii îl trage spre reţeta celui de-al doilea Adrian Păunescu, într-o discursivitate reglată artificial şi retoric, pe temele știute și vehiculate până la saţietate. Dar ceva mai profund şi mai puternic decât dorinţa de succes la public prin poezie îl face pe Cioclea să renunţe la tot pentru poezie: pentru lirica sa, nu a altora, cu obsesii personale, nu naţionale ori comunitare.”
În 2017, regizoarea Violeta Gorgos făcea filmul documentar Eu, geniu Cioclea (imagine: Cristi Sbingu), iar în 2018, când poetul ar fi împlinit – iarăşi acest neverosimil „ar fi împlinit”! – 70 de ani, în Cartier de colecţie îi apărea antologia Daţi totul la o parte ca să văd, primită foarte bine, de-ar fi să citez un fragment din cronica lui Bogdan Creţu, din Observator literar:
„În esență, Eugen Cioclea nu este un goliardic, ci un insurgent, un poet mereu revoltat, un cinic, în sensul antic, plasat principial împotriva oricărui sistem și, când acesta își diminuează oroarea, împotriva propriei condiții de poet și ultimamente împotriva lui însuși. În mod clar, autorul a scris de la bun început o poezie mult mai modernă (mulți au spus că de-a dreptul postmodernistă) comparativ cu tonul poeziei epocii. Este, în primul rând, poezia unui eu orgolios, mereu în sfadă cu normele literaturii vremii și cu vremurile în ansamblul lor; e poezia unui neîmblânzit, a unui inadaptabil, a unui «intratabil», a unui idealist mereu izgonit, mereu marginalizat, pentru că deranjează pe toată lumea: pe oficialități, pentru că fronda lui nu e convențională, nici nu se scurge în versuri precaute, inteligent-subversive, ci e directă, acidă, șfichiuitoare; pe autorii care duc o luptă autentică și necesară de reculturalizare prin poezie, de apărare a conștiinței naționale – prin îndrăzneala de a ieși din retorica militantă, prin aruncarea măștii de tribun, prin impertinența de a relativiza eroismul devenit, în timp, oficial al unei generații care, fără dubii, are meritul de a fi reîntors literatura din RSS Moldovenească către adevărata ei rădăcină: aceea românească. Or, Cioclea scrie răspicat încă din primul poem: «Poezia lui Eugen CIOCLEA/ este o poezie declarativă./ El vă face declarații de iubire din mers./ El crede că, dacă orice lucru și faptă/ poartă un nume,/ lor trebuie să li se spună pe nume,/ or, poezia/ nu e o stare de leșin,/ nu e un stres». Un îndemn la a spune lucrurilor pe nume era un act agitatoric și, practic, imposibil în epocă (înainte de Perestroika, atunci când poemele acestea circulau pe culoarele neoficiale, în samizdat).
Poezia este, pentru Cioclea, un discurs radical, care exclude compromisul, jocul dublu (ca și dublul limbaj). Subversiunea nu mai e suficientă, ea s-a banalizat și nu mai are suflul necesar pentru a trezi conștiințele. E nevoie de un poet care să interpreteze rolul nebunului, al cinicului, dar care să rostească pe față adevărul gol-goluț, cel pe care toți îl cunosc, îl doresc, dar nimeni nu îndrăznește să îl expună: «El vine hotărât să vă spună/ ceea ce n-a apucat să audă/ de la fiecare dintre voi,/ el vi se uită lacom în gură/ ca la o podoabă de măr/ și chiar mușcă din măr/ și își marchează poemele/ Made in USSR». Da, pare a spune autorul, aceasta este poezia revoltei la care conștiința obligă într-un imperiu senil și muribund. De astfel de texte radicale este nevoie, nu de metafore, nu de scenarii oblice ale identității.”
Totodată, Mihai Iovănel îi consacra o pagină în Istoria literaturii române contemporane. 1990-2020, Polirom, 2021, care începe chiar aşa: „Eugen Cioclea (1948-2013), unul dintre cei mai importanţi poeţi din Basarabia, face parte din spiţa boemilor trăind amplificat şi parcă damnaţi sub combustia propriei poeziei”. La rându-i, prof. Ion Pop îl selectează cu opt poeme în monumentala sa Poezia românească după 1945, Ştiinţa, 2022, creionându-i un profil pe măsură: „Efervescenţa imaginativă şi plăcerea jocului cu cuvintele lasă de cele mai multe ori să transpară inconfortul existenţial major, ce-i trezeşte reacţii de refuz şi sfidare a lumii cuminţi din jur”. La 8 ani de la moarte, va veni şi prima piatră aruncată în „cel mai trist poet din Europa”, caricaturizat până la grotesc – printr-un personaj al cărui nume face direct trimitere la el – într-un roman făcut parcă să-l mai ucidă o dată, acum şi în efigie.
De ce atunci trăiesc cu sentimentul că, orice s-ar zice, destinul lui Eugen Cioclea (4 august 1948 – 8 octombrie 2013) rămâne unul funciarmente neîmplinit, chiar dacă, iată, noile generaţii de tineri condeieri revin iar şi iar la poezia lui (un alt cenaclu purtându-i numele funcţionează la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” din Chişinău)?! Pe mine unul m-a marcat întâlnirea cu Cioclea; la fel, şi despărţirea de el, aceasta din urmă întâmplându-se treptat până la acea fatidică zi de 8 octombrie 2013. Ca să-l păstrez, viu, pentru câte zile voi mai avea, l-am scris!
