Nici că se poate ceva mai firesc – după moarte, marii poeţi se transformă în… festivaluri de poezie ce le poartă numele. Preţ de două zile, 31 iulie – 1 august 2021, se va desfăşura cea de a VI-a ediţie a Festivalului „Gellu Naum”, în Grădina Muzeului Naţional al Literaturii Române de la Bucureşti. (Între paranteze amintesc că anul acesta tocmai se împlinesc două decenii de la trecerea în nefiinţă a lui Gellu Naum (1 august 1915 – 29 septembrie 2021), ultimul mohican al suprarealismului european.) N-am apucat să-l cunosc de son vivant, l-am văzut însă într-un film documentar de lung metraj memorabil, iar secvenţa în care poetul recită Călătoria cu Stelică am revăzut-o de zeci de ori în toţi aceşti ani, tresărind de fiecare dată la versurile: „murise atâta cât să plângă maică-sa”.
Am mai spus-o şi cu altă ocazie, chiar în cadrul uneia dintre primele ediţii ale Festivalului „Gellu Naum”, autorul Drumeţului incendiar nu se numără printre modelele mele po(h)etice – mai degrabă, mă „împart” între Mircea Ivănescu şi Virgil Mazilescu, fără a-l uita pe magicianul Şerban Foarţă! –, de citit & admirat însă am făcut-o cu pasiune de la prima lectură, iar o singură dată am scris un poem nu neapărat în cheie suprarealistă, dar călăuzindu-mă după… Călătoria cu Stelică a lui Gellu Naum. Este chiar textul pe care-l voi citi în cadrul acestei ediţii, în seara asta – cum însă e dificil să fie urmărit „la auz”, îngăduie-mi-se să-l dau mai jos, iată-l:
Pocitania
băieţel-degeţel buchisind alfabetul – şi încă din fragedă copilărie-i
creşteau pleoape la degete, în loc de unghii. aduse din foarfece, cât
să nu-şi zgârie faţa în somn – după ce că visează cu ochii deschişi –,
să nu-şi intre ţărâna în mână – de unde-i cu cartea în mână născut –,
niciodată tăiate din carne, cât timp i le-a, mama.
ce frumos îi zvâcneau – într-a-ntâia, când prima lor învăţătoare,
iar apoi doi elevi de serviciu le verificau, la intrarea în clasă,
curăţenia mâinilor, să n-aibă unghii – la degete pleoapele.
cum clipeau, toate-odată, când să mânuiască peniţa. cu câtă mirare
atingea, în scris, pieliţa de nou-născut a cuvintelor – fără să
i se-aplice vreodată-o corecţie, cu rigla-n palmă, dar pus
să transcrie, la prima greşeală, din nou pe curat toată pagina.
dat exemplu-n toţi anii de şcoală, de-a nu-şi fi ros unghiile.
nici cât negru sub unghie, copilăria.
şi deja se anunţă – senină? deloc! – vremea de pubertate,
când odată cu pilozitatea/cu sângele calendaristic, băieţilor
le cresc gheare, iar fetele-şi fac manichiura. şi unii, şi alţii
exhibându-şi însemnele speciei – ei încă la vârsta pedepselor
corporale, şi ele deja premiante-ale trupului de bucurie supremă.
vremea datului şi a faptului,
când un foşnet de pânză de rochie face să ţi se ridice catargul –
şi catarg, şi Ulise legat de, tot tu! – vulnerabil
la chemarea sirenelor – „ia-te în mâini!” –,
chit că mâinile mele sunt îndrăgostite, şi-n loc să apuce,
bat din pleoape sfios, pe când alţi mateloţi şi-au şi pus-o cât
ai pocni, vorba vine, din degete, cu câte-o fată/pe când
toate fetele-s dintr-o atingere.
iar ieşirea din copilărie – de unde eraţi doar colegi & prieteni,
acum iată-vă brusc contingent, cum staţi smirna în faţa comisiei
medicale – se face la ordinul: „decalotaţi!”
conştiinţa – tot mai încărcată – că mâna cu care scrii, mâna aceea
face laba, şi n-ai ce să-i faci, câtă vreme nici tu n-ai pe nimeni.
îndârjirea cu care te ţine, ca-n menghină, tatăl din strâns,
iar când simte că-i scapi, dă să-ţi taie pornirea:
„ce sunt astea, băiete?! prepuţuri, nu unghii!...”
(«все поэты жиды»* te aşteaptă să-ţi intri în mână,
înainte să-ţi vină mănuşă. şi tot ea brăţară, pe ambele mâini, când
шевеля кандалами цепочек дверных** eşti somat să deschizi.)
băieţel-degeţel, adu-ţi degetu-ncoace şi uită-te*** cum, de la mâna la gură, răsare-n
vârful degetelor alfabetul latin, chit că buzele încă-s chirilice.
înţelegerea – avant la lettre – că scrisu-i o traumă (stă mărturie,
spart, obrazul colegei de bancă grăbită să-şi vâre stiloul în gură
ca să scrie la fel cum vorbeşte – cursiv şi din prima).
touche-à-tout, băieţelul. toucher et jouer, poezia.
ca o ceapă mustind de plâns, pe dinăuntru, şi fără s-o
fi zdrobit în pumn nimeni, ca s-o îndulcească, fiinţa – doar pleoape
şi batiste/ batiste şi pleoape, prin care mai mult te prevezi decât vezi.
o făptură de jur-împrejur numai pleoape-n foiţe de ceapă
şi batiste-n foiţe de biblie, care visează să încrucişeze
trandafirul lui Rilke cu a lui Celan Niemandsrose.
veghea câtor popoare, purtată în gene, o are-n vedere?
somnul cărei naţiuni s-a lăsat cu priveghi? şi nimicului
al cui ochi fără pleoape îi stă împotrivă?
şi această – de două milenii, pe mică de ceas – întrebare: „eu, Doamne?”
___________
* „Toţi poeţii sunt jidovi” (Marina Ţvetaieva)
** (rus) „mişcând cătuşele lănţişoarelor de la uşi” – vers (premonitoriu!) din poemul lui Osip Mandelştam (1891 – 1938; arestat prima oară în mai 1934, este deportat în Voronej; revenit în mai 1937 la Moscova, este arestat a doua oară pe 2 mai 1938, şi dispare fără urmă în lagărul de muncă de lângă Vladivostok, pe 27 decembrie 1938).
*** Ioan, 20:27: „Apoi a zis lui Toma: «Adu-ţi degetul încoace, şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna, şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios».”
