Cine afirmă că a existat o „primăvară de la București” în perioada de după 1968 se îmbată cu apă rece. Nici vorbă de așa ceva. Prea puțin îi păsa lui Nicolae Ceaușescu de victimele stalinismului. Odată încheiată reglarea de conturi cu baronii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul general a oprit analizele crimelor comise în anii când el însuși se ocupa cu bestiala reprimare a țăranilor care refuzau colectivizarea. Exact în acei ani, deci în timpul micro-reformelor inițiate de fapt de Ion Gh. Maurer (cum corect sublinia și profesorul Virgil Nemoianu) Tamara Dobrin a devenit una dintre favoritele Elenei Ceaușescu.
Pentru ea, a urmat ascensiunea în varii comisii, consilii și comitete, de la FDUS la Consiliul Culturii și Educației Socialiste. Colac peste pupăză, dintre toate domeniile psihologiei, Tamara Dobrin și-a ales să uzurpeze psihologia artei, predând la Institutul de Arte Plastice „Grigorescu” și apoi la secția de psihologie a Facultății de Filosofie din București. Prietenul meu, istoricul de artă Radu Stern mi-a povestit despre cursurile celei pe care studenții o numeau scorpia. Îmi pot imagina ce avea de spus reîncarnarea Ofeliei Manole despre Gombrich, Panofsky și Woringer.
În aceeași perioadă, alt politruc macabru, Aurelian Bondrea, șeful „Înaltei Comisii de Diplome și Doctorate” din Ministerul Învățământului, cadristul suprem din acea instituție, după ’90 devenit patron al Universității „Spiru Haret”, era profesor de sociologia artei la Conservator. Mă apucă groaza gândindu-mă la ce avea el de spus, acest N. Moraru al vremurilor protocroniste, despre Adorno, Leo Löwenthal, Jean Duvignaud, Arnold Hauser. Uităm prea repede acele timpuri ale imposturii și nesimțirii. Tamara Dobrin și Bondrea, doi mari umaniști, indeed. Nu mă îndoiesc că dacă ar mai fi trăit, Tamara Dobrin ar fi fost profesoară la mega-fabrica de diplome inventată și dirijată de Bondrea în postcomunismul românesc. La urma urmei, marile spirite specializate în lichelism se întâlnesc…
În excelentul instrument de lucru care este Dicționarul membrilor CC al PCR, publicat la Editura Enciclopedică sub egida CNSAS în 2004 și coordonat de doamna Florica Dobre, găsim, la paginile 220-221, informații indispensabile despre Tamara Dobrin (precum și fotografia ei). Dosarul ei de cadre oferă date suplimentare menite să explice de ce și cum a ajuns Tamara Dobrin, o activistă cu cea mai „nesănătoasă” origine socială, să taie și să spânzure în lumea universitară și, mai târziu, în cea culturală. Există online biografiile unora dintre cei mai influenți membri ai nomenklaturii de partid și de securitate. Fără aceste persoane, fără infinitul lor zel, regimul criminal și ilegitim n-ar fi putut funcționa. Biografia Tamarei Dobrin include episoade puțin știute, inclusiv faptul că a făcut ea însăși parte din poliția secretă, că a fost eliminată pentru hoție, că soțul ei era ofițer MAI, că tatăl ei fusese implicat în masacrul de la Odesa. Cu cât mai sordid și mai tenebros trecutul unei persoane, o știm de la Stalin, cu atât ea devine mai utilizabilă...
