Evenimentele din toamna anului 1956 în țările-satelit ale Europei de Est, în special Revoluția maghiară și Octombrie polonez, au arătat că întreaga lume comunistă era conectată. Ele au preocupat așadar nu doar Kremlinul și „marionetele” sale, ci și pe marele propovăduitor asiatic al doctrinei marxist-leniniste, Republica Populară Chineză.
În realitate, în pofida distanței geografice față de scenele conflictului, comuniștii chinezi au fost extrem de alarmați de cursul evenimentelor din Europa de Est. Ei au adresat această anxietate politică în două feluri: mai întâi, printr-o politică diplomatică a intervenției și medierii între Uniunea Sovietică și sateliții săi europeni; apoi, prin politici interne menite să aplice așa-zisele lecții ale frământărilor din Europa.
Poziția Chinei comuniste față de Uniunea Sovietică a fost substanțial diferită de cea a țărilor est-europene. Principalul element de contrast a fost dimensiunea (și numărul de locuitori, peste șase sute de milioane la acea dată), ceea ce-a plasat-o într-o categorie cu totul diferită de Polonia, Cehoslovacia sau România. Sunt aspecte care i-au forțat încă de la început pe sovietici să fie mai atenți și eventual mai afabili în contactele lor cu comuniștii chinezi.
A contat apoi și faptul că revoluționarii comuniști chinezi nu cuceriseră puterea în propria țară printr-o ocupație militară sovietică (Manciuria a fost un episod secundar la scara întregului tablou) sau vreun sprijin politic de tipul celor petrecute în Europa de Est (cu excepția Iugoslaviei). Astfel, plecând de la dimensiunea și importanța Chinei, precum și de la prestația revoluționară efectivă a comuniștilor chinezi, guvernul lui Mao Zedong a avut mereu o atitudine independentă și un aer de egalitate în tranzacțiile sale politice cu Moscova și, mai ales, cu Stalin. La rându-i, spre deosebire de tratamentul aplicat noilor partide-stat din Europa de Est, Koba a avut grijă să-i nu-i jignească sau umilească pe chinezi. De altfel, câtă vreme a trăit Stalin, n-a existat nicio dispută între Moscova și Beijing, cel puțin nu vreuna care să ia amploarea unui conflict asumat public.
Observatorii occidentali ai perioadei au știut foarte bine că Republica Populară Chineză nu este un satelit al Moscovei, însă s-au înșelat adesea în evaluările lor despre posibilitatea unei turnuri titoiste la Beijing. Ruptura dintre Stalin și Tito a survenit pentru că Plăieșul de la Kremlin a încercat să intervină în afacerile Iugoslaviei de o manieră pe care n-a îndrăznit-o vreodată cu China (parțial și pentru că Stalin învățase ceva din experiența iugoslavă).
De vreme ce Mao n-a trebuit să suporte tipul de tratament la care fusese supus liderul iugoslav, el nici n-a simțit vreodată nevoia să devină titoist. Pe de altă parte, vizând pentru China o poziție de parteneriat cu Kremlinul, Mao ar fi putut să arate mai multă îngăduință față de pretențiile similare ale mareșalului iugoslav. N-a făcut-o!
În realitate, pe întreg parcursul celebrei dispute, Mao s-a plasat de partea lui Stalin în condamnarea lui Tito ca trădător al cauzei comuniste. O atitudine care nu poate fi explicată prin simplul ajutor economic, politic sau militar, și nici prin (pasămite) unanimitatea susținerii pro-sovietice arătată de alte partide comuniste. Pentru Mao, într-o interpretare rigidă a principiilor marxist-leniniste, Tito se afla în eroare. Se prea poate să fi avut propriile-i opinii vizavi de tratamentul aplicat de Stalin lui Tito, însă mișcarea înspre neutralitate în relațiile internaționale și acceptarea ajutorului Statelor Unite erau impardonabile.
Mao a insistat permanent că lumea socialistă are nevoie de solidaritate în fața agresiunii imperialiste: va fi fiind neutralitatea o virtute într-o țară non-comunistă, însă ea devine inadmisibilă în cazul unui guvern ce pretinde că se revendică de la ideologia marxist-leninistă.
În pofida dezaprobării titoismului, Mao a rămas potențial solidar cu orice mișcare dintr-o țară comunistă care țintește mai multă egalitate în relațiile cu Moscova, câtă vreme nu pune în pericol supremația internă a partidului comunist și nu face compromisuri cu dușmanii internaționali. Atitudinea lui Mao în toamna anului 1956 a fost în linie cu această perspectivă generală a sa.
În Polonia, de pildă, Władysław Gomułka a venit la putere ca „purtător de cuvânt” al nevoii naționale de independență față de controlul și exploatarea Moscovei, însă cu dorința fermă de a păstra partidul comunist și Polonia în sistemul alianței militare al Pactului de la Varșovia (garanția internațională a Poloniei împotriva revizionismului teritorial german). Gomułkismul a rămas astfel în limitele legitimității marxist-leniniste și era demn de susținerea Beijingului. El nu cedase supremația comunistă și, spre deosebire de titoism, nu presupunea neutralitate internațională.
În Ungaria, pe de altă parte, rebelii maghiari au cerut atât alegeri libere cu drepturi pentru opoziție, cât și retragerea din Pactul de la Varșovia. Guvernul Nagy a cedat ambiției ambelor revendicări populare. În ceea ce-i privește pe chinezi, acest lucru îl plasa pe Imre Nagy în afara limitelor jocului. Dacă n-ar fi intervenit sovieticii, Ungaria ar fi putut deveni o nouă Austrie, care abia ce-și recâștigase independența în 1955, iar puterea comunistă și-ar fi aflat și aici, în cele din urmă, sfârșitul. În mod logic, Mao a consimțit la intervenția sovietică. Declarațiile oficiale asupra evenimentelor din Europa apărute în China, în iarna anului 1956, vorbeau despre îndreptățirea acțiunii sovietice împotriva „contrarevoluției”.
Toate aceste lucruri nu fac decât să demonstreze că Mao a susținut tipul de comunism național reprezentat de Gomułka, însă a repudiat ferm orice tendințe revizioniste