Cum devine fiul unui autocrat comunist versiunea contemporană a lui Caligula? Ce legătură există între adolescență, poate chiar copilăria timpurie, și momentul când ajunge aproape de puterea absolută? Cum, când și prin ce canale absoarbe el dogmele de care se servește regimul? Intrarea la facultate în 1970 a însemnat o recompunere de profil politic pentru Nicu Ceaușescu. Băiatul hiper-răsfățat și puțin isteroid din școală, cel care pe la 16 ani încă mai obișnuia să tragă fetele de păr pe coridoare, era acum pregătit să devină un activist devotat, un exemplar promotor al „normelor eticii și echității socialiste” (aplicate întotdeauna altora).
Ca elev, Nicu nu era un rebel, ci mai degrabă un puber imprevizibil, inhibat și complexat, uneori chiar violent, mai ales în relațiile cu fetele. Cum îmi scria odată prietenul meu Radu Stern:
Evocând această perioadă, două alte episoade mi-au venit în minte: pubertatea lui Nicușor nu a fost lipsită de probleme. De fapt, era destul de timid, departe de aroganța de mai târziu. Mai ales cu fetele. Dacă era o fată care-i plăcea pe la paisprezece ani, avea două metode de a-i atrage atenția. Prima, ținea în ambele mâini câte un ac cu gămălie și o înțepa pe aleasă în fese. Cum avea două ace, dacă biata fată se apăra, putea s-o înțepe în fesa neprotejată cu acul din cealaltă mână. „Jocul” ăsta îl amuza la culme. Sunt sigur că „înțepatele” își aduc aminte! A doua metodă nu era mai puțin brutală: Nicu poseda o cantitate de parfum de trandafiri bulgăresc, probabil primit de mama lui într-o călătorie în țara prietenă. Mai avea și un pistol (cu apă) rusesc de mari dimensiuni, în formă de rachetă. Parcă-l văd și azi! Roșu! I-a venit ideea să le combine! Încărca pistolul cu parfum, care mirosea oribil, și alegea o fată care-l interesa și o stropea cu pistolul. Nenorocita, stropită cu cca jumătate de kilogram de parfum, era învoită de profesori să se ducă acasă ca să facă duș și să se schimbe complet. Noi deschideam geamurile așteptând ca mirosul greu și dulceag să treacă. A făcut asta de două sau trei ori, probabil directorul Bărbulescu a informat-o pe tovarășa Lenuța și calvarul a încetat.
Odată ieșit din adăpostul liceal, impermeabil la priviri din afara zonei, Nicu pășea în lume. Se punea capăt vechilor amiciții, începeau prieteniile, dacă prietenii puteau fi numite, cu politrucii recrutați pe bază de dosar, servilism și devotament necondiționat. În anul doi de facultate, Nicu era de-acum vicepreședinte al Consiliului Asociației Studenților pe Universitatea din București. În anul trei, era propus pentru poziția de vicepreședinte pe Centrul Universitar București. Președinte era Ion Sasu, asistent la Facultatea de Filosofie, ulterior director al Centrului de Cercetări pentru Tineret și, un timp, șef de cabinet al Elenei Ceaușescu. După 1990, Sasu a fost unul dintre liderii Partidului Socialist al Muncii, împreună cu un alt favorit al lui Nicu, Tudor Mohora. Era perioada în care urca vertiginos în aparatul UASR Ion Traian Ștefănescu, asistent la Facultatea de Drept, un activist inteligent, cinic și extrem de arogant. Arivist perfect și oportunist desăvârșit, Traian Ștefănescu l-a cultivat pe Nicu cu asiduitate. Împreună au ticluit schimbarea numelui organizației din UASR în UASCR. Revista „Universitas” devenea „Universitatea Comunistă”. Marțian Dan, omul lui Iliescu, era eliminat din fruntea UTC, rămânea simplu lector de socialism la Facultatea de Istorie, în locul său ajungea omul lui Nicu, Traian Ștefănescu. Se forma un grup de presiune susținut direct de către cel care apărea tot mai insistent propulsat pe o direcție ascendentă în partid. Conducerea UASCR îi revenea lui Constantin Boștină, ulterior șef al Cancelariei CC al PCR, unul dintre oamenii de mare încredere ai cuplului dictatorial. Alt activist important direct legat de Nicu era Pantelimon Găvănescu.
La conferința pe universitate din primăvara anului 1973, o singură persoană a votat împotriva propunerii ca Nicu să devină vicepreședinte pe Centrul Universitar și, mai departe, pe țară. Era fosta sa colegă de clasă, Nadia Badrus, acum studentă la sociologie. A fost acuzată de către Vasile Bontaș (unul dintre ștabii UASCR) că și-a încălcat mandatul. Nadia și-a justificat poziția spunând că îl cunoaște pe Nicu din liceu, că nu-l considera suficient de matur pentru o asemenea funcție. S-a cerut excluderea ei din ASC, ceea ce implica automat exmatricularea. Când Gheorghe Badrus, ambasador la Moscova, tatăl ei adoptiv, fost adjunct al lui Iliescu la Secția de Propagandă, s-a întâlnit cu Traian Ștefănescu, acesta i-a spus că este vorba de „cel mic” și că nu e nimic de făcut. În fine, Nadia a fost primită de Ion Sasu, care a dovedit un fel de „omenie”, ea a recunoscut că nu știa de fapt ce face, că a comis un gest irațional când a votat cum a votat. Incidentul a fost închis, dar Nadia a rămas marcată pe viață de acele clipe de teroare.
Povestesc acest episod pentru a lumina o anumită trăsătură psihologică a lui Nicu: orgoliul hipertrofiat, dorința de revanșă, ostilitatea în raport cu oricine se îndoia de vocația sa de conducător. Ajunsese să creadă în aceste ficțiuni glorificatoare. Minciuna sistemului cotropise și subjugase universul său sufletesc. Delirul ideologic era omniprezent, infesta întregul spațiu social și spiritual.
