„Discursurile exagerate ascund sentimente mediocre; aşa cum preaplinul sufletului se revarsă uneori în metaforele cele mai sterile, pentru că nimeni, niciodată, nu poate exprima măsura exactă a nevoilor, nici a părerilor, nici a durerilor, iar cuvântul omenesc nu este decât un ceaun dogit în care batem ritmuri după care să joace ursul, când de fapt ne-am dori să înduioşăm stelele”, aşa grăit-a, în Madame Bovary, naratorul Gustave Flaubert (n. 12 decembrie 1821, la Rouen – d. 8 mai 1880, la Croisset, fiind înmormântat în cimitirul din Rouen), ceea ce-i perfect valabil nu doar în cazul unor personaje ale romanului său, ci şi al scriitorului bicentenar.
Nici un alt romancier din secolul XIX nu a avut o influenţă mai mare – formatoare, acesta e cuvântul! – asupra prozei secolului XX, cu toate „-ismele” acesteia, decât autorul lui Madame Bovary (1857), Salammbô (1862), Educaţie sentimentală (1870) sau Ispitirea Sfântului Anton (1874) – pentru a nu intra în amănunte, fac trimitere la Partea a treia, Primul roman modern, a studiului în-Nobel-atului (2010), iar de curând membru al Academiei Franceze, peruanul Mario Vargas Llosa, Orgia perpetuă. Flaubert şi „Doamna Bovary”, Editura Allfa, Bucureşti, 2001, din care îngăduie-mi-se să citez:
„Romanul acesta [Madame Bovary, nota mea] nu numai că reprezintă o ruptură de lumile eponime ale romanului romantic, dar inaugurează şi era romanescă contemporană în care mediocritatea va îneca sistematic eroii, lipsindu-i de grandoare morală, istorică şi psihologică. Şi asta până ce în zilele noastre, atingându-se o culme a procesului de degradare, eroii ajung să se transforme, în operele unor scriitori ca Beckett sau Nathalie Sarraute, în reziduuri, entităţi vii în stadiul larvar, în mulţimi de tropisme, vegetale sau, mergând mai departe, în romanele lui Sollers, într-un şir de cuvinte, abia auzite. Această diminuare progresivă a personajului – care nu va culmina cu moartea romanului, aşa cum se tem pesimiştii, ci probabil cu un proces contrar, de reconstituire a eroului romanesc, dar pe alte criterii – a început cu siguranţă odată cu publicarea acestui roman”.
Despre moştenirea literară a marelui francez, punând accentul pe valorificarea acesteia în scrisul unor romancieri contemporani, am stat de vorbă cu Ghenadie Postolache – de departe cel mai „flaubertian” prozator basarabean – şi cu Maria Şleahtiţchi, autoarea monografiei Romanul generaţiei ’80. Construcţie şi reprezentare, Cartier, 2014:
Ultimul cuvânt tot Gustave Flaubert îl are, acum şi de-a pururi – în chip de profesiune de credinţă (împărtăşită de subsemnatul): „Aş vrea să scriu cărţi în care să nu trebuiască decât să scriu fraze (dacă mă pot exprima aşa), la fel cum pentru a trăi, nu trebuie decât să respir aer”, căci „…nu există subiecte urâte şi frumoase, şi s-ar putea stabili aproape o axiomă, din punct de vedere al Artei pure, că nu există subiect, stilul fiind un fel de a vedea lucrurile”.