Spectacolul HAMLET COLLAGE, prezentat, în fața unei săli arhipline, de TEATRUL DE STAT AL NAȚIUNILOR din Moscova, a fost, într-un fel, o adevărată performanță, a actorului Evgeni Mironov, în regia și adaptarea canadianului Robert Lepage, în scenografia lui Carl Fillion și cu ajutorul unei, realmente, excepționale echipe tehnice.
S-a tăcut, s-a ascultat și mai ales s-a privit, două ore, aplaudându-se, la final, minute în șir. A fost un success și aproape sigur, va fi mult timp, de aici în colo, un subiect de discuții aristico-tehnice.
Un actor ce joacă singur, „ajutat” doar o singură dată, o clipă, de un partener, e nu numai o „performanță artistică”, ci - aș spune eu - sincer... foarte sincer... și una „sportivă”, ce însoțește artisticul, cu o formidabilă rezistență fizică.
Îmi permit, pentru înțelegerea acestui spectacol, de cei ce nu l-au văzut, să copiez câteva rânduri din prezentarea făcută de Maria Sârbu în „JURNALUL FNT”, publicația organiztorilor acestui festival.
„Douăsprezece personaje din piesa shakespeariană Hamlet sunt redate pe scenă de un singur actor, rusul Evgeni Mironov.
Artizanul montării este canadianul Robert Lepage. „Ei doi”au dialogat asupra acestei nemuritoare piese și asupra a ceea ce își doreau să facă cei doi piloni de rezistență ai teatrului mondial, Mironov - un maestru al transformărilor - și Lepage - cel considerat un geniu al teatrului contemporan. Au riscat, aventurându-se într-o încercare de a-i da interpretare acestei tragedii, cu ajutorul celor mai noi mijloace tehnologice, ce se pot găsi în teatru, lăsnd să ia naștere „o fantezie scenică” umplută cu transformări și cu cele mai moderne „minuni teatrale”...”.
Natural, ori ce încercare de-a rupe cu mijloacele tradițonale, de mult admise, devenite ceva normal, natural și oarecum banal, e riscant. Dar aici, noua tehnologie, pe care filmul și televiziunea a încercat-o și - în oarecare măsură - au impus-o, cred că a fost de un real ajutor acestei echipe ruso-canadiene, care a folosit-o cu talent și precizie în teatru. Mai mult, combinația între aceste tehnici și prezența reală a acotrului pe scenă sau excepționala combinație a unui duel între un spadasin, actor viu și un adversar, personaj filmat sau sugerat, a dovedit că realizatorii acestui spectacol, ieșit din comun - în înțelesul pozitiv al cuvântului - face din „noul” de ieri… aproape un „vechi” de azi, impunând noi mijloace de expresie actoricească, făcând din tehnică actor și din actor, nu arareori, ceva mai mult de cât o prezență fizică, devenind un soi de simbol-parte dintr-o nouă expresie artistică.
E ăsta viitorul expresiei teatrale? Poate. Deși nu cred (poate sunt, din păcate, prea bătrân) că teatrul va fi înghițit total de tehnică. O va întrebuința și - după mine - asta poate da, în unele cazuri, un plus de valoare, un plus de atractivitate, dar teatrul mai e și altceva.
Cu o zi înainte am văzut un spectacol „sărac”. Sărac în decoruri și costume. Sărac (aproape mizer) în jocuri de lumini. Sărac în tot, cu excepția poveștii, a cuvântului, a importanței prezenței vieții prin prezența actorului pe scenă, lângă noi. Și - spre bucura mea - un public tânăr era cucerit. Actorii reușind acest lucru, prin sinceritatea jocului lor, prin adevărul poveștii ce-o „spuneau” spectatorilor, în marea lor majoritate, colegii lor de „leat”.
Asta nu vrea să spună că HAMLET COLLAGE nu e un eveniment. Dimpotrivă! El își avea locul lui acolo și are darul de-a fi făcut cunoscut publicului bucureștean, direct de la sursă, una din ultimele noutăți din teatrul mondial.
Asta nu înseamnă, însă, că azi, doar un COLLAGE e teatru. Multe alte modalități de expresie există. Teatrul find, totuși, democratic !