Polina, danser sa vie este un film rezultat din fuziunea dintre experiența coregrafică a lui Angelin Preljocaj, cea filmică a lui Valérie Müller și o trupă excelentă de actori-dansatori. Directoarea artistică a Festivalului Național de Teatru, Marina Constantinescu, susținea că a discutat încă de la lansarea filmului, în 2016, cu Preljocaj ca acesta să-l prezinte în România spunând însă că, pe atunci, totul părea un vis frumos și de neatins.
S-a întâmplat însă ca trupa de balerini a lui Preljocaj să fie invitată la Festivalul Național de Teatru pentru a susține spectacolul cu baletul Romeo și Julieta (pe muzica lui Serghei Prokofiev) și, pentru că astrele s-au aliniat perfect, ca Juliette Binoche, care are un rol în film, să fie și ea prezentă pentru spectacolul Să trăiești orice ar fi (Barbara) produs de Les Visiteurs du soir și L'Onde Théâtre.
Filmul are la bază cartea de benzi desenate apărută în 2011 a graficianului Bastien Vivès. Acesta s-a inspirat din povestea adevărată a Polinei Semionova, dansatoare descoperită din întâmplare într-un clip video realizat de Herbert Grönemeyer, popular cântăreț german. Povestea desenată a Polinei Ulinova a fost un succes de casă cu 40 de mii de exemplare vândute peste noapte, iar Le Figaro spunea despre cartea lui Vivès că este istoria ieșirii din crisalidă a unei mari artiste.
Dar cine este Polina lui Preljocaj? Este o balerină dintr-o Rusie post-industrială, distopică, în care „Frumusețea nu mai salvează lumea” pentru că, în afara unor insule umane, nu prea mai are nimic de salvat. Dansul este și el îmbrăcat în uniformă (tutu și pantofi en pointe), cu cele cinci poziții fundamentale ale picioarelor, ca pe vremea lui Petipa și Reisinger, coregrafii lui Ceaikovski. Un dans uniform și precis, chiar și în coregrafia revoluționarului Bojinski (charismaticul Alexei Guscov cunoscut și din Concertul lui Radu Mihăileanu), profesor la Academia de dans moscovită, unde Polina se pregătește pentru Bolshoi Teatr. Bojinski este unul dintre coregrafii ostracizați de sovietici pentru că se abătuse de la principiile baletului clasic și se inspirase din coregrafia americană. Cu toate acestea chiar și el respectă legile artei și vede în transgresiunile artistice ale Polinei doar lene și indolență și o tratează suveran, tiranic și umilitor. Vrea s-o facă balerină de Bolshoi, dar nu o vede în rolul Odettei din Lacul Lebedelor, ci dansatoare de ansamblu, o anonimă. Nimic nu e mai sus decât cerul de fier al regulilor și disciplinei artistice cazone.
Dar la Bolshoi o vrea și familia care vede în volutele Polinei o posibilă portiță de scăpare din impasul financiar și din capcana statusului social. O viață de familie încurcată: tatăl, a cărui ambiție este s-o vadă pe Polina mare dansatoare, intră în legături primejdioase cu mafia locală și ajunge să facă contrabandă pe ruta Moscova-Afghanistan. Știe de la început că e o condamnare la moarte, însă o face pentru a se asigura că fiica lui se smulge din inerția vieții de periferie, pentru a-și construi propriul destin.
Întreg filmul vorbește așadar despre dorința Polinei de a anula toate aceste restricții, tabuuri, constrângeri și amenințări, despre dorința de a se simți liberă, de a-l întâlni pe Dumnezeu, cum îi cere unul dintre coregrafii pe care-i întâlnește în periplul ei artistic. Ajunsă la școala de dans condusă de Liria (Juliette Binoche) încearcă să se adapteze însă maestra îi reproșează că se concentrează prea mult să fie perfectă, nu observă lumea din jur, nu o percepe, nu o locuiește. Se va întâlni nu cu Dumnezeu ci, după multe peripeții la marginea infernului, cu Karl (Jérémie Bélingard) de care se leagă sentimental și artistic. Va fi salvarea sa. Va fi eliberarea sa.
Așadar, un film cu imagini memorabile, cu o regie precisă și fără ezitări, un film despre destinul creatorului, devenirea și revolta artistică, despre căutare, rătăciri și descoperiri, despre moarte și înviere, despre iubire și disperare în interpretarea unor actori-dansatori după care, mărturisea Angelin Preljocaj, a umblat prin toată Europa. Ar fi putut, o recunosc cu toții, să se folosească de chipurile unor actori și de corpul unor balerini. Au decis să n-o facă pentru a conserva, după cum o spuneau în conferința de presă și Preljocaj și Juliette Binoche „continuitatea substanțială a ființei în film”. Poți face multe în postproducție, mărturisea Preljocaj, poți lipi chipul cuiva de corpul altcuiva. Juliette Binoche, care are câteva numere substanțiale de dans în film, spune că nu i-a fost ușor. E o vocație târzie, râdea ea, „nu am memoria corporală a unui dansator”. A trebuit chiar să improvizeze o secvență de dans pentru că Preljocaj, care s-a ocupat și de coregrafia filmului (o adevărată istorie a dansului), i-a cerut în cască s-o facă.
Prezența filmului pare că depășește cumva obiectivele Festivalului Național de Teatru. Este un film despre dans, la urma urmei, deci singura legătură cu teatrul ar fi că descrie lumea spectacolului. Însă, dincolo de balet și dansul modern, filmul este un eseu despre destinul artistic, vremelnicia creației, fragilitatea artistului expus forțelor corozive ale istoriei. Vorbește așadar despre teme fundamentale ale vieții creatorului astfel că și-ar găsi locul în orice festival artistic fără problemă.
Actrița și dansatoarea Anastasia Șevțova (1995), Polina din film, s-a născut în Sankt Petersburg și a luat lecții de balet de mică la Academia rusă Vaganova din orașul ei natal. Filmează acum Le vente tourne. Succesul filmului „Polina” pare să o fi lansat în liga mare a cinematografiei europene.
Jérémie Bélingard (Karl) s-a născut în 1975 și este prim-solist al Operei din Paris. În mod miraculos, și viața lui a străbătut același traseu cu al Polinei și al Anastasiei Șevțova: a făcut balet clasic, ajungând o stea a dansului contemporan.
Juliette Binoche (1965) a luat un Oscar pentru Pacientul englez (1997), a fost nominalizată pentru altul (Chocolat, 2001) și a făcut carieră în Europa și Statele Unite prin puritatea și profunzimea jocului ei actoricesc.
Valérie Müller (1974) este co-regizoare, producătoare și scenaristă. A mai regizat câteva filme, printre care Le monde du Fred (2014) sau Les hommes s'en souviendront...(2006)
Angelin Preljocaj (1957) a înființat în 1985 compania de balet Preljocaj și este considerat unul dintre cei mai importanți coregrafi actuali. Nu este la prima experiență filmică. A realizat zeci de filme în parteneriat cu numeroși regizori. A primit nenumărate premii pentru activitatea sa de coregraf și realizator de film (Marele premiu al dansului acordat de ministerul francez al Culturii, premiul Benois al dansului, decernat de Asociația internațională de dans etc.)
Vizionarea filmului Polina a fost realizată în parteneriat cu Institutul Francez din București.