Disidența în țări precum România și Bulgaria a trebuit să se limiteze la forme individuale de protest. Cazul matematicianului și activistului pentru drepturile omului Mihai Botez (1940–1995) este ilustrativ în acest sens.
În perioada 1977–1987, Botez s-a angajat într-o critică fără echivoc la adresa regimului Ceaușescu. A acordat interviuri pentru presa străină și a adresat guvernului comunist nenumărate memorii în care arăta că țara se îndreaptă spre catastrofă. Mihai Botez nu a contestat ordinea socială existentă, dar a semnalat eșecul regimului în a se ține de propriile promisiuni demagogice.
În 1987, ca urmare a numeroase amenințări și a deciziei guvernului de la București de a-l trimite în exil intern într-un oraș de provincie, Botez a părăsit România pentru Statele Unite. Nu mult după plecarea sa, chiar și în România, sub impactul schimbărilor care aveau loc în întregul Bloc și al vizibilei deteriorări a structurii de putere reprezentată de clanul Ceaușescu, disidența a luat un avânt.
În pofida ascensiunii formelor individuale și colective de disidență în România și în toate țările Pactului de la Varșovia, în pofida corupției, demoralizării și chiar disperării endemice, nomenclaturile, sau grupurile conducătoare, erau însă hotărâte să se agațe de putere cu orice preț. Liderii statelor Pactului de la Varșovia au încercat pentru o vreme să minimalizeze formele născânde de activism politic.
În acele circumstanțe, nașterea Solidarității în Polonia a reprezentat o adevărată cumpănă. Crearea ei, precedată de activitățile KOR, a arătat că încremenirea și paralizia regimurilor brejneviste nu este inevitabilă, și că există încă metode de a slăbi presiunea sistemului asupra vieții sociale. Ca să înțelegem dezvoltarea inițiativelor societății civile, ar trebui să conștientizăm rolul instituțiilor independente din Polonia, în special al Bisericii Catolice și al cercurilor intelectuale catolice.
Alte lucruri care au contat au fost legăturile din ce în ce mai strânse între activiștii civici polonezi și sursele americane și vest-europene de susținere și informare (inclusiv revista Kultura apărută la Paris, care asigura legătura între intelectualii din și din afara Poloniei).
Solidaritatea a deschis un nou capitol în istoria Europei de Est, arătând că există posibilitatea redeșteptării unor mult timp adormite trenduri sociale și că acele „crăpături” în aparent monoliticul edificiu totalitar pot fi exploatate într-un fel imaginativ spre a restaura societatea civilă. În Polonia, precondiția resurecției societății civile a fost declinul, sau mai bine zis pierderea autorității partidului conducător, combinat cu din ce în ce mai multă nesiguranță printre elite.
La toate acestea trebuie să adăugăm, desigur, și factorul internațional, care a jucat un rol proeminent în dezvoltarea mișcărilor cetățenești în Europa Est-Centrală: semnarea Acordurilor de la Helsinki în 1975 de către reprezentanții Pactului de la Varșovia, precum și recunoașterea acordurilor internaționale privind drepturile omului.
Nu a contat dacă Brejnev, Gierek, Husák sau Kádár chiar au crezut în drepturile omului sau dacă erau ei într-adevăr pregătiți să-și respecte învoielile internaționale. Ceea ce-a contat cu adevărat pentru activiștii civici a fost că acei lideri recunoscuseră în mod oficial principii care transcend dogmele pietrificate de partid și confirmaseră disponibilitatea guvernelor lor (chiar dacă acesta era doar un gest ipocrit) de a se purta în acord cu documentele internaționale privind drepturile omului și ale cetățeanului.
De atunci încolo, având aceste regimuri care au recunoscut principiile, s-a născut posibilitatea unor grupuri informale, în țările comuniste, care să sară în apărarea unor indivizi pe nedrept persecutați. În disperarea lor de a fi acceptați ca membri respectabili ai comunității internaționale, liderii comuniști le-au oferit criticilor lor interni foarte multă „muniție”: oportunitatea de a le pune la îndoială politicile și chiar promisiunile.
Noua strategie adoptată de grupurile civile ale Europei de Est a fost combaterea comuniștilor cu propriile lor cuvinte și făgăduieli neonorate. Mai mult, solidarizarea cu victimele abuzurilor la adresa drepturilor omului a devenit unul din principalele puncte de întâlnire pentru opoziție.
