Comunismul s-a întemeiat pe o viziune conspirativă despre istorie, despre politică, despre societate. Din momentul în care au preluat puterea în Rusia, bolșevicii au instituit severe măsuri de pază pentru „protejarea” liderilor care, conform propagandei, erau exponenții maselor. Izolarea acestora trebuia sa fie cvasi-etanșă. Modelul sovietic al vigilenței maniacale a fost aplicat cu zel în Romania. Distanța dintre mase și conducători era astronomică, misterul autorității absolute trebuia menținut intact. Adresele la care locuiau „zeii” din Olimpul comunist erau considerate secrete de stat. La fel, numerele lor de telefon, netrecute în anuarul oficial („cartea de telefon”).
Aprovizionarea se făcea pentru membrii Comitetului Central direct de la Gospodăria de Partid, cu ale sale nenumărate ferme și acareturi. Mâncarea era verificată de epidemiologii Sectorului Sanitar Special. Căderea din funcție ducea, adeseori, la expulzarea din cartier. Nu întotdeauna însă, dovada că, deși sancționați pe linie de partid în 1958, soții Emil și Lucia Popa, veterani ilegaliști, au continuat să locuiască pe strada Armindenului. La fel, deși marginalizat politic, fostul președinte al Comitetului Cinematografiei, devenit profesor universitar la Facultatea de Filosofie, Niculae Bellu, a continuat să locuiască pe strada Crângului. După 1968, Ceaușescu a permis, ba chiar a încurajat mutarea în cartier a unor scriitori în plină ascensiune (Nicolae Breban, Alexandru Ivasiuc, Virgil Teodorescu). Continuau să locuiască acolo relicve staliniste gen Mihai Beniuc și Valeriu Emil Galan, dar și marele expert în adaptări, Zaharia Stancu (împreună cu întregul său clan de familie). Nu departe de Stancu, locuia George Macovescu.
În România, Cartierul Primăverii a devenit astfel, după 1948, o asemenea fortăreață, cu securiști în civil circulând pe străzile din zonă spre a vedea cine cu cine se întâlnește, cu milițieni plasați în gherete în fața vilelor în care sălășluiau magnații totalitari cu familiile lor. Perimetrul acestui cartier, cunoscut drept „perimetrul zero”, era marcat de Piața Aviatorilor, Bulevardul Aviatorilor (ambele s-au numit în anii ’50 „Stalin”), strada Teheran (pe atunci „Fabrica de Spirt”) și Bulevardul Kalinin (azi Mircea Eliade). Între Piața Aviatorilor și actualul Bulevard Eliade era Bulevardul numit, până în 1962, după ideologul-șef al stalinismului postbelic, Andrei Alexandrovici Jdanov, azi Primăverii.
Precizez mereu, pentru a evita orice neînțelegere, că n-am locuit niciodată în acest cartier, ci în apropierea sa, în cartierul numit Parcul Filipescu. N-aș oferi acest detaliu dacă n-aș fi citit de-a lungul timpului tot felul de bazaconii despre cum am copilărit cu copiii Mizil. De fapt, nici aceștia nu locuiau în Cartierul Primăverii. Am umblat mult cu bicicleta pe acele străzi, am fost în vizită împreună cu părinții mei la vechi amici care locuiau acolo, m-am văzut cu colegi și colege de școală.
Prin 2006, solicitat de jurnalistul Ovidiu Nahoi, am făcut o lungă plimbare filmată împreună cu Cristina Țopescu. Era anul condamnării regimului comunist din România ca ilegitim și criminal. Filmul rezultat a fost difuzat pe un canal de televiziune bucureștean. Îmi aduc aminte că am pornit dinspre Aleea Alexandru și am ajuns până la vila lui Ceaușescu (Bulevardul Primăverii 50). Ulterior, în 2008, împreună cu Horia Patapievici, am propus chiar ca Bulevardul Primăverii să-și schimbe numele în Bulevardul Monica Lovinescu, iar strada Herăstrău, pe care au locuit cândva Lica Gheorghiu, Avram Bunaciu, Florian Dănălache, Petre Borilă, Silviu Brucan, colonelul de securitate Vasile Gheorghe, Ștefan Voicu, Hristache Osman (căsătorit cu Victoria, sora lui Dej) și Gh. Gaston Marin (șeful planificării sub Dej), să poarte numele lui Virgil Ierunca. Primarul general al Capitalei din acea epocă, Sorin Oprescu, nu a găsit de cuviință să ne dea vreun răspuns. Liniștea locuitorilor cartierului, mulți dintre ei foști membri ai aparatului de partid și de Securitate, a fost mereu mai importantă, în ultimii aproape 30 de ani, decât omagierea acestor personalități de vârf ale exilului democratic anticomunist.
Mi se par extrem de importante încercările de a a lumina topografia puterii comuniste, intersecția dintre viața intimă, de familie, și ierarhiile politice, efectele subiective ale marilor epurări din acei ani atât de sumbri. Poate că în multe privințe, mai ales după ce Nicolae Ceaușescu a interzis circulația mașinilor și a impus restricții dure privind dreptul de a vizita zona, Cartierul Primăverii a devenit, de fapt, un ghetou de lux. Așa se explică, probabil, de ce un Ștefan Andrei, deși membru influent al cercului intim al puterii, a preferat să locuiască în cartierul Dorobanți, pe una din străzile cu nume de capitale.
Povestea acestei zone încărcată de amintiri nu s-a încheiat în decembrie 1989. Mulți dintre foștii nomenclaturiști continuă să locuiască acolo. Au devenit vecini, în aceste două decenii, cu atâția dintre noii potentați politici, economici, etc. Este ceea ce în analiza tranzițiilor numim „persistența și circulația elitelor”…
