Războaiele balcanice și atitudinea socialiștilor români, 1912-1913
Scena politică europeană a fost marcată în anii 1912-1913 de conflictele dintre puterile din partea sud-estică a continentului, care au dus la confruntări militare de amploare, cunoscute sub numele de războaiele balcanice. Primul dintre acestea, desfășurat între septembrie/ octombrie 1912-mai 1913, a opus Imperiul Otoman, vechiul stăpân al zonei, unei alianțe – Liga Balcanică – a micilor state „creștine” Muntenegru, Serbia, Grecia și Bulgaria. Aliații voiau să-i scoată pe otomani din Balcani și se simțeau în stare să o facă, mai ales că aceștia din urmă erau slăbiți după recentul război cu Italia. În același timp, micile puteri aliate își doreau o parte cât mai mare din teritoriile deținute de sultan.
Dincolo de pretențiile teritoriale, de invocarea drepturilor „istorice”, a unui trecut idealizat și de manipularea datelor demografice de către taberele aflate în competiție, regiunile în litigiu erau modelate de un trecut complicat, erau mozaicate din punct de vedere etnic și religios. Frenezia naționalistă a mobilizat națiunile balcanice, însă mai peste tot populația civilă a fost expusă unor violențe pe scară largă din partea armatelor și milițiilor adverse, de la execuții și masacre la distrugerea localităților și alungarea din orașele și satele lor a unui mare număr de oameni.
Trupele otomane din Balcani fuseseră implicate în anii precedenți în diverse acțiuni mai degrabă de poliție, urmărind ținerea sub control a conflictelor interetnice și a revoltelor antiimperiale, uneori provocate de puterile vecine. Surclasați strategic și tactic, copleșiți material și numeric de trupele aliaților, otomanii au fost înfrânți în mai multe bătălii purtate de-a lungul și de-a latul teritoriilor pe care le mai stăpâneau în zonă, dar au rezistat în câteva locuri. Deși se părea că inclusiv Constantinopolul avea să fie cucerit de către bulgari, în cele din urmă turcii au făcut față atacurilor și au reușit să păstreze orașul.
Un armistițiu era cu atât mai necesar, cu cât în tabăra aliaților de conjunctură apăruseră deja disputele cu privire la partea care îi revenea fiecăruia din prada de război. Negocierile s-au desfășurat la Londra, sub supravegherea marilor puteri, iar tratatul de pace a fost semnat la 17/30 mai 1913. Otomanii erau practic alungați din Balcani, cu excepția unui mic teritoriu din proximitatea Constantinopolului. Însă foștii aliați nu au căzut de acord asupra împărțirii teritoriilor cucerite. Mai ales Macedonia era în dispută.
Sârbii și grecii se temeau că Bulgaria avea să devină noul hegemon al peninsulei Balcanice. Bulgaria, care într-un fel dusese greul războiului de alianță – dacă luăm în calcul efectivele angajate, direcțiile de atac și pierderile suferite – se simțea nedreptățită, trupele ei nefiind prezente în principalele teritorii revendicate, ocupate între timp de sârbi și greci.
Neînțelegerile între aliați au dus la un nou război, izbucnit la 16/29 iunie 1913. De această dată, Bulgaria s-a aflat în conflict cu Serbia, Grecia și Muntenegru. La rândul ei, România a declarat război vecinului de la sud de Dunăre, la 27 iunie/10 iulie 1913, trupele române invadând nordul Bulgariei. Aceasta din urmă a fost nevoită să ceară armistițiu. Imperiul Otoman a reintrat și el în luptă și a recuperat o parte din Tracia estică, inclusiv orașul Adrianopol. Tratativele s-au purtat la București, cu participarea Serbiei, Greciei, Muntenegrului, Bulgariei și României, cea din urmă jucând practic rolul de arbitru. Nici otomanii, nici marile puteri europene nu au fost parte a acestui tratat de pace, care s-a semnat la 28iulie/10 august 1913.
Harta Balcanilor a fost redesenată potrivit intereselor taberei câștigătoare. Contau achizițiile teritoriale, principiul naționalităților fiind mult clamat, însă puțin respectat. Serbia a primit nordul și centrul Macedoniei și jumătatea estică a fostului sangeac Novi Pazar, în vreme ce jumătatea vestică a celui din urmă teritoriu a revenit Muntenegrului. Grecia a obținut sudul Epirului, sudul Macedoniei, inclusiv porturile Salonic și Kavala, insulele egeene și Creta. În partea de vest a peninsulei, la Marea Adriatică, fusese recunoscută încă prin tratatul de pace de la Londra existența unui nou stat, Albania; calculele sârbilor, muntenegrenilor și grecilor de a-și împărți acest teritoriu fuseseră dejucate de Austro-Ungaria și Italia.
România a obținut Dobrogea de sud, mai cunoscută în imaginarul românesc sub numele de Cadrilater, regiune pe care Bucureștiul considera că era îndreptățit să o obțină, în vederea menținerii echilibrului de forțe în Balcani. Era vorba de un teritoriu considerat în epocă important din punct de vedere strategic, în mod particular pentru securizarea graniței sudice și a capitalei regatului. Asupra acestei regiuni au fost invocate drepturi istorice, însă ele erau cu totul aproximative. Realitatea demografică nu avantaja nici ea România, de vreme ce populația teritoriului achiziționat era formată mai ales din turci și bulgari, alte etnii – inclusiv românii – deținând procente neînsemnate. În schimb populațiile latinofone din Balcani (aromânii și meglenoromânii), împărțite acum între mai multe state – Grecia, Serbia, Albania și Bulgaria – aveau să-și piardă repede bruma de autonomie culturală și ecleziastică, dobândită în deceniile anterioare din partea guvernului otoman, mai ales la insistențele României.
Marele perdant al tratatului de pace de la București fost Bulgaria, care a rămas doar cu mici teritorii din estul Macedoniei și cu o parte din Tracia de Vest, care îi permitea accesul la Marea Egee. Nu este de mirare că dorința de revanșă a Bulgariei – împotriva vecinilor ei din fosta Ligă Balcanică și împotriva României – a fost provocată tocmai de prevederile privind granițele. Printr-un tratat separat între Bulgaria și Imperiul Otoman, în septembrie 1913, otomanilor le-au fost recunoscute teritoriile recucerite la vest și nord de Constantinopol.
Războaiele balcanice nu i-au lăsat indiferenți pe socialiștii din Europa, cu atât mai puțin pe cei din Balcani. Social-democrații din România erau declarat pacifiști, la fel ca socialiștii europeni. În privința rezolvării situației din Balcani, socialiștii considerau că soluția era constituirea unei Confederații a statelor balcanice. Ideea fusese exprimată de socialiștii din Balcani încă din timpul congresului socialist interbalcanic de la Belgrad, la sfârșitul lunii decembrie 1909. „Solidaritatea de interese” a popoarelor balcanice, apreciau inițiatorii, trebuia să ducă la o uniune politică, cu scopul de a apăra interesele interne și independența statelor din zonă. Până la uniunea politică extinsă, socialiștii din Balcani aveau însă de rezolvat unitatea în interiorul propriei mișcări. Marea slăbiciune o reprezentau socialiștii bulgari, care aveau două grupări, una moderată, cealaltă radicală, aflate într-un conflict prelungit.
O încercare a Partidului Social-Democrat din România de convocare a unei conferințe la București, în august 1910, a eșuat. O a doua reuniune a avut loc la Belgrad, în octombrie 1910, cu participarea delegaților din Serbia, Croația, Bosnia, Turcia și România; divizați, bulgarii nu au participat. Scopul era pregătirea unui al doilea congres al partidelor socialiste din regiune.
Cu toată implicarea Biroului socialist internațional, care hotărâse să convoace al doilea congres interbalcanic, acesta nu a mai avut loc. Cristian Racovski, care avea extinse conexiuni în zona balcanică, a fost mandatat de către Birou să pregătească o conferință la Constantinopol. În contextul mobilizării statelor balcanice, în septembrie 1912, nici această conferință nu a avut loc. Ceea ce au reușit cei reuniți la Constantinopol – Racovski, două partide socialiste armene și Federația din Salonic – a fost să publice un manifest contra războiului. În acest document era susținută rezolvarea conflictelor între popoarele din peninsulă prin constituirea unei republici federative, din care să facă parte inclusiv Turcia și România. Războiul trebuia înlocuit cu lupta pentru reforme politice, sociale și economice. Ulterior, manifestul a fost semnat de toate partidele socialiste din Balcani și preluat de presa socialistă internațională.
În septembrie-octombrie 1912 au avut loc proteste organizate de social-democrații români contra războiului la București, Iași, Brăila, Galați, Ploiești, Câmpina, Piatra Neamț, Constanța, Turnu Severin, Bacău, Roman, Călărași, Giurgiu, Pitești, Tulcea, Botoșani, Focșani și Buzău. La 4 octombrie 1912, în România muncitoare a fost publicat manifestul asumat de partidele socialiste balcanice. De asemenea, a fost publicat și un manifest special al Comitetului Executiv al PSDR. Alte manifeste, prospecte, numere ale ziarului România muncitoare și discursuri reunite în broșuri au fost dedicate combaterii războiului.
O poziție pacifistă, în contextul conflictului din Balcani, au adoptat și socialiștii europeni. Spre exemplu, în octombrie 1912, la Bruxelles a avut loc un miting de amploare în favoarea păcii, cu participarea principalilor lideri ai Internaționalei Socialiste. Din partea socialiștilor români a fost de față Cristian Racovski. Congresul socialist internațional de la Basel, desfășurat în zilele de 17-19 noiembrie 1912, a avut și el o poziție pacifistă. Constantin Dobrogeanu-Gherea și Gheorghe Grigorovici au reprezentat Partidul Social-Democrat din România.
Socialiștii români considerau că „învălmășeala balcanică”, cum numeau ei tot ceea ce se întâmplase în zonă în ultimii ani, era rezultatul acțiunilor întreprinse de burghezia din regiune, care, în goana ei după teritorii, nu făcea decât să fie „o unealtă puterilor mari”. În viziunea socialiștilor, doar în constituirea unei republici federative a statelor balcanice se găsea salvarea proletariatului și a popoarelor din zonă, o garanție pentru civilizație și pace.
Înainte de izbucnirea celui de-al doilea război balcanic și la începutul acestuia, socialiștii români au organizat acțiuni de protest. Inclusiv în momentul mobilizării Armatei Române, care anticipa intrarea țării în război, social-democrații au protestat față de ceea ce ei considerau a fi o acțiune care servea doar clasei politice românești. La 30 iunie/12 iulie 1913, Comitetul Executiv al PSDR a publicat în România muncitoare o declarație în care clasa muncitoare era opusă burgheziei într-o manieră categorică: „Între noi și voi nu există nimic comun”. O scrisoare a social-democraților din România către Partidul Social-Democrat din Austria, în care era evidențiată atitudinea celor dintâi, a fost tipărită în presa austriacă socialistă. Tot pe aceeași linie, socialiștii români au trimis un raport detaliat Biroului socialist internațional.
Cu o zi înainte de semnarea tratatului de pace, la 27 iulie/9 august 1913, socialiștii reuniți la clubul social-democrat din București au votat o moțiune intitulată Pentru libertatea popoarelor. Anexarea Cadrilaterului de către „oligarhia română” era condamnată fără menajamente, subliniindu-se că localnicii nu fuseseră consultați. Totodată, era trimis un salut locuitorilor din regiune, socialiștii români asigurându-i de simpatia lor.
Troțki în România, 1913
Războaiele balcanice au atras atenția nu doar cancelariilor marilor puteri, ci și presei care apărea în orașele importante ale acestora. Între jurnaliștii care au ajuns în regiune în acel context a fost și Lev Troțki. Născut în 1879, într-o familie evreiască înstărită din regiunea Herson, în sud-vestul Imperiului Rus, Troțki devenise socialist militant, și încă unul radical, fusese arestat și deportat în două rânduri în Siberia, ulterior autoexilat.
În 1912-1913, tânărul militant a fost corespondent de război în Balcani pentru publicația de stânga Kievskaia Misl, care apărea la Kiev. De-a lungul perioadei în care s-a aflat în zonă a scris mai mult de 70 de articole cu privire la realitățile politice, militare și sociale ale Balcanilor.
În vara anului 1913, în timpul și după încheierea celui de-al doilea război balcanic, Troțki a ajuns în România. Avea să scrie mai multe articole, unele de tip reportaj, publicate tot în Kievskaia Misl, între 7 iulie-13 septembrie 1913, ulterior reunite în volum. Troțki le-a împărtășit cititorilor săi primele impresii pe care i le-au provocat limba română, societatea românească și tensiunile sociale, a scris despre situația grea a țăranilor, inclusiv ce însemnase răscoala din 1907, despre clasa politică, capitala țării, problema evreiască. De asemenea, a relatat despre campania trupelor române la sud de Dunăre, despre holera adusă de trupele române din Bulgaria, care apoi a bântuit în rândul populației civile, mai ales în sudul țării, despre pacea de la București și relațiile româno-bulgare, a făcut comparații între cele două popoare.
Articolele lui Troțki arătau că autorul era un om angajat, ideile sale radicale sunt vizibile în textele scrise „la cald”, o anume aroganță răzbate din spatele cuvintelor. Însă la fel de evidentă este și expresivitatea condeiului său, dublată de înțelegerea complicatelor relații de putere între state, între grupurile politice, etnice și sociale. El a surprins realitățile societății românești, contradicțiile politice și economice, tensiunile sociale, birocrația.
Troțki a sesizat corupția extinsă și rolul deosebit de important al acesteia în politica românească. El mai observa că „instrumentul principal al corupției este bugetul extrem de disproporționat”. Intelectualitatea independentă lipsea, cea care exista era dependentă de stat, în fapt o anexă a acestuia. Foarte critic față de realitățile politice, jurnalistul militant s-a referit la România ca la „țara clicilor incontrolabile și a clientelei dependente de acestea”.
Om cu profunde convingeri radicale, Troțki a relatat despre situația muncitorilor și socialiștilor români, despre „partidul muncitoresc” (PSDR), inclusiv despre apariția primelor grupuri socialiste din țară, cu câteva decenii în urmă. Doi dintre liderii socialiști români – Cristian Racovski și Constantin Dobrogeanu-Gherea – erau în bune relații bune cu Troțki.
Acesta din urmă a scris elogios despre cei doi socialiști români în articolele sale. În vara anului 1913, Troțki l-a însoțit pe Racovski la proprietatea rurală a celui din urmă, lângă Mangalia. Prietenia dintre ei avea să fie durabilă, fapt vizibil spre sfârșitul Marelui Război și în anii următori, când au fost din nou alături, de această dată în Rusia cuprinsă de revoluție.
