Ruxandra Cesereanu a propus în volumul Decembrie 1989–Deconstrucția unei revoluții o tipologie a discursurilor interpretative despre Revoluția din decembrie, o anatomie, deci, a unui fenomen istoric, realizată prin analiza critică a diverselor variante explicative, inclusiv a celor negaționiste ori hagiografice.
Întâlnim astfel pozițiile „puriste” (ale revoluționarilor, dar și ale celor intrați în joc în chip oportunist). Vin apoi diversele teorii ale complotului și loviturii de stat. Se examinează, în fine, pozițiile care susțin teza revoluției hibridizate cu lovitura de stat a unei echipe neoleniniste. Se amintește teza lui Adrian Marino, care vorbea în 1990 despre cele două revoluții: cea populară și anticomunistă (de jos în sus) și cea de palat, în fond restauratoare, de sus în jos.
Poziția mea converge cu aceea a Ruxandrei Cesereanu din finalul cărții. A fost vorba, așadar, despre o revoluție reală „hibridată cu o camuflată lovitură de stat urgentată de împrejurări, catalizată de un accept extern al Marilor Puteri, în cea din urmă fiind implicate grupuri de putere alcătuite din comuniști anticeaușiști (cu filiere de sprijin în Armată și Securitate), care au găsit oportunitatea de a înlocui vidul de putere legat de fuga și capturarea lui Ceaușescu și au negociat cu facțiunile loiale dictatorului”.
Ambivalența Revoluției din decembrie 1989 a constat în faptul că geneza pluralismului a coincis cu o regrupare panicat-autoritară a nomenclaturii. Pentru a sprijini teza hibridării Revoluției din decembrie cu ceea ce putem numi o deghizată lovitură de stat pe fondul aparentului „vid de putere”, Ruxandra Cesereanu cita analiza fostului ambasador francez la București, Jean-Marie Le Breton (Sfârșitul lui Ceaușescu. Istoria unei revoluții, Editura Cavallioti, București, 1997), pentru care Revoluția s-a derulat în două faze.
Prima, să o numim eroic-radicală, a fost urmată de o a doua, când forțele deziluzionate ale vechiului sistem, dar și unii dintre cei intrați în joc pe creasta valului istoric își impun dominația asupra structurilor de putere postcomuniste. Scrie astfel diplomatul francez: „Sunt convins că nodul acestei a doua faze a revoluției se găsește în negocierile inevitabile dintre Securitate și oamenii aparatului de partid, pe de o parte, și «grupul» Iliescu, pe de alta, acesta din urmă având marja sa de manevră limitată de așteptările populare după zilele revoluționare și de prezența alături de el a intelectualilor «purtători ai conștiinței naționale»”.
Se notează decizii precum suprimarea aproape imediată a pedepsei capitale, blândețea față de personalul executant și o presupusă slăbiciune constantă a noii Puteri în fața „răzmeriței”. Nu știu exact cum putem măsura această „slăbiciune”. În fond, noua Putere controla Armata și, odată cu integrarea Securității în cadrul acesteia, deținea și controlul asupra detestatei instituții. Printr-o televiziune aservită și prin alte mijloace propagandistice încerca să-și construiască legitimitatea.
Ceea ce știm este că una dintre semnificațiile Revoluției din decembrie 1989 a fost tocmai resurecția îndelung agresatei și umilitei societăți civile românești. De la bun început, noii guvernanți se manifestă alergic în raport cu exigențele și revendicările grupurilor de revoluționari și de intelectuali critici (mă refer în primul rând la Grupul pentru Dialog Social, privit de noua echipă drept un inamic sau, în limbajul epocii, „o sursă de instabilitate”).
Liniștea, stabilitatea, „reconstrucția” pe fondul unui sistem dominat de partidul mare (FSN) sunt sloganurile pe care noua Putere le utilizează intens. Își atribuie chiar statutul de forță anticomunistă, uzurpând astfel un titlu la care era prea puțin îndreptățită. Reconstituirea partidelor istorice este imediat acompaniată de pulverizarea spațiului politic și apariția a zeci de grupuscule cu pretenții de a reprezenta și ele partide reale.
Ficțiunea pluripartidismului este utilizată spre a submina partidele istorice, înainte de toate PNȚCD. Curând după năruirea vechiului sistem, noii guvernanți declară că nu sunt dispuși să împartă o putere pe care o dețin doar datorită prezenței lor fizice în sediile aparatului guvernamental și relației speciale cu vârfurile Armatei.
