Principalii confidenți și susținători ai lui Dej în 1956 au fost Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraș, Alexandru Moghioroș și Petre Borilă. În realitate, Miron Constantinescu încercase să-l recruteze pe Moghioroș: Moghioroș, care îi trădase deja pe Vasile Luca și Ana Pauker, s-a dus imediat la Gheorghiu-Dej pentru a-l informa despre formarea unei „platforme anti-partid”. Iosif Chișinevschi s-a dus la mai puțin vicleanul Pîrvulescu, cel care, oricum, îl disprețuia pe Dej și încerca să-și caute proprii susținători în efortul de a da vina pe Primul Secretar pentru toate abuzurile. Deci Pîrvulescu fie n-a înțeles că acțiunea sugerată de Chișinevschi era, de fapt, echivalentă cu îndepărtarea lui Dej, fie s-a făcut că n-a înțeles mesajul. Faptul că n-a raportat curtea pe care i-o făcea Chișinevschi și invitația de a „discuta trecutul în lumina cursului leninist al Congresului XX” l-a costat enorm. La plenara CC din iunie 1957, Pîrvulescu a fost aspru criticat, la al III-lea Congres al PMR din iunie 1960 și-a pierdut locul în Biroul Politic, iar la plenara din noiembrie–decembrie 1961 a fost din nou criticat pentru miopie politică și oportunism.
Discuțiile aprinse din Biroul Politic din martie-aprilie 1956 au dus la decizia supravegherii atente a discuțiilor de la nivelul de masă al partidului privind destalinizarea lui Hrușciov. Explicațiile oficiale au reliefat justețea liniei partidului și orice încercare de-a o pune la îndoială a fost imediat sancționată. Toți membrii Biroului Politic au fost instruiți să se opună revizionismului și tendințelor „liberal-anarhice”. Leonte Răutu a fost pus să dirijeze eforturile propagandistice menite să mascheze implicațiile profunde ale campaniei de destalinizare a lui Hrușciov. Apelurile la democratizare în cadrul partidului aveau să fie contrate cu fermitate și accentul era pus pe abandonarea timpurie de către România a exceselor, impuse oricum de mult huliții moscoviți Pauker-Luca-Georgescu. Putem vedea aici, în aceste episoade politice, originile național-stalinismului ca reacție la Congresul XX al PCUS.
Cert este că vântul libertății lui 1956, Revoluția maghiară și lupta pentru liberalizarea Poloniei i-au exasperat pe discipolii est-europeni ai lui Stalin, incluzându-i aici pe Gheorghe Gheorghiu-Dej și camarila acestuia. În octombrie 1956, agățându-se cu disperare de putere, Dej a încercat să-și consolideze prestigiul prin normalizarea și întărirea relațiilor cu Iugoslavia titoistă. Asemeni stalinistului maghiar Ernő Gerő, succesorul lui Mátyás Rákosi, Gheorghiu-Dej a crezut că poate convinge conducerea iugoslavă de bunele sale intenții. Același om care, la reuniunea Cominformului din 1949, rostise infamul raport intitulat „Partidul Comunist al Iugoslaviei în mâinile asasinilor și spionilor”, nu se jena să meargă la Canossa să-i ceară prietenia celui pe care îl ofensase anterior.
Revoluția maghiară a izbucnit cu demonstrațiile de masă din Budapesta pe 23 octombrie 1956. La acel moment, conducerea partidului român, incluzându-l pe Gheorghiu-Dej, se afla în Iugoslavia și urma să se întoarcă la București pe 28 octombrie. Pe durata deplasării, ședințele Biroului Politic erau prezidate de Gheorghe Apostol, iar singurele măsuri semnificative luate au fost întărirea graniței cu Ungaria și trimiterea unor lideri importanți în Transilvania, în regiunile în care se aflau importante comunități maghiare, precum Cluj, acolo unde a fost delegat chiar Miron Constantinescu.
