România a oscilat în primii ani după căderea comunismului între Est și Vest, depășind zona gri în care se instalase, abia după prima alternanță la putere (1996). Drumul spre Occident a fost complicat mai cu seamă din pricina elitei politice autohtone, care în primă instanță a fost nostalgică și filomoscovită, iar apoi a devenit autosuficientă, vulnerabilă din cauza acuzațiilor de corupție și relativ naționalistă în raport cu instituțiile internaționale. Totuși, în cele din urmă, datorită insistențelor venite din afară, dar și a orientării proeuropene și proamericane a românilor, țara a ajuns să fie în 2019 una dintre cele mai democratice din zonă. România are două baze americane, are o conducere democratică, dar este în continuare criticată în rapoartele Uniunii Europene, pentru oscilațiile din justiție. Busola arată Vestul, dar drumul nu e ireversibil.
1) 5 aprilie 1991. România alege Rusia în defavoarea Occidentului
Ion Iliescu semnează la Moscova alături de Mihail Gorbaciov un nou tratat politic cu Uniunea Sovietică, tratat în care se stipulează nu doar „inviolabilitatea frontierelor şi integritatea teritorială” a României (art.3), ci și obligativitatea celor două state de a nu participa „la nicio alianţă îndreptată una împotriva celeilalte” (Art. 4). În acest fel, România demonstra că nu împărtășește entuziasmul și graba de aderare la NATO a țărilor din Centrul Europei și că prefera să-și păstreze legăturile cu Moscova, nu să le dezvolte pe cele cu Occidentul. Tratatul nu a fost ratificat. Primul ministru, Petre Roman a susținut ulterior că ar fi refuzat să trimită documentul spre ratificare în Parlament cu argumentul că Articolul 4 „îndepărta” România de NATO. Corneliu Mănescu, președintele Comisiei pentru politică externă era de asemenea nemulțumit și considera că textul, așa cum a fost semnat, „confirmă din partea României valabilitatea Pactului Ribbentrop-Molotov”. URSS se dizolvă în decembrie 1991.
2) 21 iunie 1995. România decide între Est și Vest. Declarația de la Snagov
Liderii partidelor parlamentare din România decid asupra strategiei naționale pentru pregătirea aderării României la Uniunea Europeană. Fragment din Declarația de la Snagov: „Obiectivul strategic naţional al aderării României la Uniunea Europeană constituie un punct nodal al solidarităţilor şi convergenţelor forţelor politice şi sociale ale ţării, reprezentând o şansă istorică de a promova idealurile şi interesele fundamentale ale poporului român, identitatea şi tradiţiile sale, într-o largă deschidere internaţională, posibilitatea ca prin eforturi proprii, susţinute de o amplă cooperare, să poată fi atenuate şi eliminate în timp decalajele faţă de ţările avansate, să se realizeze modernizarea României, în pas cu exigenţele tranziţiei la societatea informatică şi crearea, pe această bază, a condiţiilor pentru ridicarea nivelului de trai şi a calităţii vieţii tuturor cetăţenilor României.Semnatarii susţin concluzia Comisiei conform căreia, prin eforturi perseverente, există premise ca la orizontul anului 2000, alături de alte ţări asociate, România să dispună de capacitatea de a îndeplini condiţiile esenţiale de aderare”
Pe 22 iunie 1995, Romania depune cererea de aderare la Uniunea Europeana
3) 16 septembrie 1996. Refacerea relațiilor cu Ungaria. Tratatul de la Timișoara
Premierul român, Nicolae Văcăroiu, și omologul său ungar, Gyula Horn, semnează Tratatul de la Timișoara de cooperare și bună vecinătate între România și Ungaria. Documentul a fost negociat patru ani, în așa fel încât drepturile minorității maghiare din România să-și găsească o bază juridică în acest text. După conflictul interetnic de la Tîrgu Mureș (19-21 martie 1990), semnarea documentului reprezintă primul pas făcut de România spre respectarea drepturilor maghiarilor. A fost, pe de altă parte, primul Tratat bilateral dintre România şi Ungaria care a recunoscut frontierele României,după Tratatul de la Versailles, din 1919.
Puteți citi restul articolului la adresa https://romania.europalibera.org/a/glisarea-romaniei-est-vest-10-momente-politica-externa-30-de-ani/30350304.html