Linkuri accesibilitate

Gloria și decăderea intelectualului public. Câteva perspective


În lumina evoluțiilor postcomuniste, s-au coagulat două școli de gândire privind evaluarea impactului intelectualilor asupra societăților central și est europene. Pe de-o parte, avem argumentul lui Timothy Garton Ash despre revoluțiile din 1989 ca „resurecții morale” care au accentuat statutul crucial al intelectualilor publici de modele ale unui nou stil politic. În opinia istoricului britanic, cea mai importantă idee pe care au avansat-o a fost reevaluarea noțiunii de cetățenie. Și chiar dacă idealul lor nu a triumfat, ceea ce rămâne important este faptul că majoritatea dezbaterilor din sfera publică au orbitat în jurul ideii de civilitate, de ce anume definește apartenența cuiva la societate și polis. Într-un anumit sens, cineva ar putea spune că succesul intelighenției critice stă în realitatea unui corp social activ, conștient de sine, împuternicit.

De cealaltă parte, regretatul Tony Judt ne-a oferit o imagine în oglindă a explicației lui Ash. Judt considera că disidenții liberali nu au avut niciodată vreun impact puternic asupra societăților lor și că tradițiile anti-liberale ale regiunii, potențate de efectele reziduale ale leninismului, au reprezentat un obstacol major în calea succesului regional al democrației liberale. Din această perspectivă, există prea puțin trecut utilizabil de care să se agațe exponenții pluralismului. În schimb, există o puternică și neprocesată memorie a victimizării reale sau percepute, foarte multă auto-idealizare și foarte puțină disponibilitate pentru empatie și comizerație.

În opinia mea, dacă ne uităm cu atenție la cele două argumente, am fi surprinși să aflăm că nu sunt într-atât de îndepărtate unul de celălalt precum par. În Europa postbelică, Tony Judt scria că, „așa cum dezaprobator observase Edmund Burke despre o generație anterioară de activiști revoluționari: «cei mai buni erau doar oameni ai teoriei». Cei mai mulți [intelectuali critici] erau de-a dreptul nepregătiți pentru urâtele chestiuni politice și tehnice ale deceniului următor [...] Unul din motivele pentru declinul intelectualilor a fost faptul că accentul lor pregnant asupra eticii anti-comunismului, nevoia de a construi o societate civilă moral conștientă spre a umple spațiul anomic dintre individ și stat a fost înlocuită prin afacerea cât se poate de practică a construirii unei economii de piață”.

Într-adevăr, mult prea fragmentatele și dezamăgitele societăți ale fostului Bloc sovietic au devenit un fel de nisip mișcător pentru ideile și discursurile celor care produseseră mai devreme delegitimarea sistemului comunist. Pare că în vidul generat de sfârșitul sovietismului, în la fel de atavicele și friabilele medii postmoderne ale postcomunismului, mesajul disident despre răspundere, civilitate și buna societate ca polis anti-machiavelic s-a pierdut pe drum.

Însă aceste formulări nu ajung dacă nu ținem cont de un element. Mă gândesc aici la un profil specific societăților postcomuniste. Largi segmente de populație s-au născut în comunism și și-au trăit cel puțin jumătate de viață (anii formatori) în „socialismul real existent”. Cu alte cuvinte, o constantă a acestor comunități au fost „milioanele de fire liliputane ale falsității, conformității și compromisului cotidian” (Timothy Garton Ash). Majoritatea celor care trăiau în Europa de Est aveau istorii personale distincte înainte de 1989, alterate în mod fundamental de către experiența (post)totalitară. Așa cum a spus-o cândva Václav Klaus într-un mesaj prezidențial: „nici un fost comunist, dar nici un fost disident; nici un lacheu, dar nici un moralist, a cărui prezență pe scenă este o aluzie la curajul pe care nu l-ai avut: reaua ta conștiință”.

Dacă ar fi să punem laolaltă cele două idei, atracția magnetică a ușurătății detașatei ființe postmoderne și povara potențialei vinovății și conformități în raport cu trecutul, am obține un răspuns un pic mai edificator cu privire la decăderea semnificativă a intelectualilor critici. Foștii disidenți, eroii, sunt deopotrivă un spin „de memorie” în coasta concetățenilor lor și, aparent, un model perimat pentru tânăra generație, al cărei potențial empatic este mai degrabă scăzut (pentru că pretinde încă „privilegiul unei nașteri târzii”).

Această formă compozită de uitare (și ignoranță) este de fapt unul din cele mai mari pericole la adresa consolidării valorilor democratice în regiune. Lipsite de o vastă tradiție liberală la care să apeleze, aceste societăți ar trebui să prețuiască lecțiile mișcării disidente pentru a putea păstra o anumită autoritate etică împotriva tentațiilor colectiviste și egalitare care pândesc sub pojghița actualei politici...

Vezi comentarii (2)

Acest forum a fost închis

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG