Cu o zi înainte de a pleca, Mariana a mers la gara centrală din Chișinău și a luat un tur cu autocarul. Acesta traversa țara de la nord la sud, cu opriri la cinci mănăstiri. Văzuse anterior Elveția doar toamna târzie sau iarna și i s-a întipărit în minte ca o țară gri, așa că planifica să ia cu sine în amintiri, din această scurtă călătorie, tot verdele Moldovei.
Primele raze
Primele gânduri că ar vrea să emigreze îi apăruseră cu 2 ani mai devreme: simțea că în Moldova nu mai are unde să crească în plan profesional. La sfârșit de iunie 2016, aflase despre un loc la gazdă care tocmai se elibera.
„Vrei să vii?”, i-a scris o cunoștință. „Vreau”, a răspuns ea și a început să îndese într-o valiză haine elegante, pe care însă nu le-a mai purtat vreodată. „În Elveția, profesorii se îmbracă comod, astfel încât să se poată așeza pe jos sau în genunchi, să aibă mereu privirea la nivelul copiilor”, explică Mariana.
Pe 1 iulie, a aterizat la aeroportul din Zürich: cunoștea puțină germană, atât cât să întrebe direcțiile și să poată face rost de un bilet. A fost suficient pentru a ajunge la singura adresă pe care o avea notată.
După prima lună acolo, a simțit nevoia să se întoarcă acasă. Mai întâi, ca să-și ia rămas bun de la elevii din clasa absolventă cărora le-a fost dirigintă. Apoi, pentru că o copleșise dorul – nu mai locuise niciodată atât de mult timp departe de casă.
În schimb, după asta, nu a mai călcat în Moldova un an întreg. Fusese o perioadă grea, în care a făcut munci necalificate, pentru un salariu minim în Elveția. Slăbise cu 20 de kilograme și, chiar dacă era numai piele și os, se străduia să-și facă un loc în țara aceasta nouă.
„Consecințele acelei perioade au fost foarte dure. M-am simțit umilită și cred că umilința este unul din cele mai dezastruoase sentimente pe care le poate trăi un om. A fost greu să-mi revin. Nu știu cum am rezistat, dar dacă ai rezistat un an, lecția e că vei rezista și al doilea, și al treilea”, spune Mariana.
Și așa s-a întâmplat. De la bun început, pe lângă muncă, mergea la cursuri intensive de germană, iar mai târziu, a aflat despre posibilitățile de angajare care se potriveau profilului său. Așa au apărut primele raze de speranță: se gândea că va putea profesa și aici.
După a doua vizită în Moldova, a observat la întoarcere, privind prin hubloul avionului, că Elveția căpăta culori și pentru ea. „În primul an, o vedeam doar gri”, își amintește Mariana.
Din nou la școală
A plâns când a intrat prima dată pe ușa școlii unde urma să lucreze ca asistentă. Se întâmpla la 3 ani după emigrare și după jumătate de an de activități de voluntariat, pe care le strecurase printre studii, astfel încât să poată obține referințe de la o instituție locală pe care să poată prezenta angajatorilor elvețieni.
„Aici, voluntariatul nu se oferă atât de simplu, mai ales în educație. Trebuie să corespunzi anumitor criterii. Atunci când m-am simțit pregătită, am făcut un stagiu la o școală pentru copii cu dizabilități cognitive”, povestește Mariana. „Am înțeles în acea perioadă că în școlile din Moldova avem foarte mulți copii cu probleme de învățare, care sunt marginalizați din simplul motiv că nu au capacitatea să înțeleagă”, adaugă ea.
Adeseori, mai mult preda decât asista, iar o colegă i-a sugerat să încerce să obțină o funcție de profesoară. Avea deja stagiu de muncă, ceea ce în Elveția cântărește greu la obținerea unui job. Un apel telefonic a fost de-ajuns: a urmat interviul, iar a treia zi avea contractul semnat.
În 2021, după ce a început să primească salariul de învățătoare la clasele primare, a simțit că putea respira ușurat. „În Elveția, e invers decât în Moldova: un pedagog la stat este mai bine remunerat decât la privat, iar asta îmi permite să am o viață decentă”, explică Mariana.
Totuși, o idee care-i încolțise în minte cu câțiva ani în urmă, când înlocuise o învățătoare la o școală rusă, nu-i dădea pace. „Cum ar fi să avem, exact așa, cu aprobarea Ministerului Educației din Elveția, o școală românească?”, s-a întrebat.
Condiția de bază era ca persoana care deschide o școală să activeze în sistemul educațional local, iar acum Mariana o îndeplinea.
Guguță vrea să învețe în română
Evenimentul de lansare a fost ca eliberarea unui urlet din interior. După ani de studiu intens a limbii germane, obosise. „Vorbeam româna doar cu copacii, păsările și plantele. Școala a suplinit această lipsă”, spune Mariana.
În august 2022, a depus actele, iar în ianuarie 2023, era înregistrată oficial. Până în martie, s-a pregătit să deschidă prima clasă dedicată copiilor migranți din R. Moldova și România. Numele școlii îl avea demult: „Guguță era acest copil interior care voia să meargă la școală și să învețe în limba română”.
Inițial, Mariana a investit în acest proiect bani din propriul buzunar. La sfârșitul lui 2023, a obținut finanțare de la Guvernul României, prin Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, pentru cheltuieli legate de salarii, închirierea spațiului și achiziția materialelor didactice.
„Când au început să vină, copiii nu prea știau românește, vorbeau mai mult în germană. Acum toți știu că, din momentul în care au pășit pragul școlii, se vorbește doar română, că aici, în spațiul acesta, este Moldova”, adaugă Mariana.
La școala „Guguță” din Zürich, copiii au toate disciplinele care sunt predate în instituțiile elvețiene, doar că în limba română, în prezent fiind înscriși 33 de elevi. Între timp, în urma solicitărilor părinților, a fost deschisă o filială la Basel, unde pe lângă acreditare, școala a primit spațiu din partea cantonului. Aici sunt 15 elevi.
Anul trecut, Mariana era studentă la zi la Pedagogie și muncea două zile pe săptămână, fiind angajată cu jumătate de normă la Școala primară „Luchswiesen” din Zürich. Pe lângă asta, ducea un curs de teatru, iar seara, lucra cu un grup de copii cu dizabilități cognitive, cărora le ținea, de asemenea, un curs de teatru și dans. În weekend, lucra la școala de limba și cultura maternă „Guguță”.
În acest an, pentru că activitatea la universitate este mai solicitantă, și-a reevaluat programul. În prima jumătate a zilei predă la o școală primară din Opfikon, Zürich, iar după amiază merge la ore. În weekend, de obicei, poate fi găsită la școala pe care a fondat-o.
La fel ca în cărți, „Guguță” i-a adunat în jurul său nu doar pe copii, ci și o comunitate de adulți. Duminică de duminică, cât cei mici sunt la ore, adulții își deapănă poveștile pe lângă școală. Chiar și moldovenii care nu au copii la școală, își dau acum întâlnire la „Guguță”, așa cum la Chișinău și-ar spune: „Ne vedem la Ștefan”.
Adesea, când intră pe ușă, Mariana îi găsește pălăvrăgind: „Ei știu că aici ne întâlnim cu ai noștri, nu mai suntem străini. Și nici eu nu mă mai simt rătăcită. E ca și cum am veni acasă, când știm că mama ne așteaptă cu mâncare caldă, deși aici nu avem toate acestea. Este doar emoția”.
📰 Europa Liberă este și pe Google News. Abonează-te
