Ca și când natura n-ar fi fost de-ajuns, istoria a înzestrat și ea Istanbulul cu o frumusețe extraordinară. Linia orizontului stambuliot reprezintă o adevărată paradă de moschei și minarete îndreptate spre cer, cele mai multe din ele creionate și atinse de geniul arhitectului Mimar Sinan (1489–1588), un adevărat Michelangelo al Imperiului Otoman. Străzile Istanbulului sunt presărate cu apeducte, obeliscuri și minunate biserici care supraviețuiesc încă din epoca bizantină, inclusiv spectaculoasa Hagia Sofia, finalizată în 537, în timpul împăratului roman Iustinian. Vorbim despre singurul oraș din lume care a servit ca reședință pentru două mari imperii.
Catedrala Sfânta Sofia („Sfânta înțelepciune”) are ea însăși o lungă istorie de locaș sfânt. Bazilica ortodoxă a fost construită, cum spuneam, în secolul VI, pe locul unei biserici anterioare, ridicată la rându-i pe ruinele unui templu păgân. Hagia Sofia a fost pentru scurt timp și catedrală catolică, în timpul celei de-a patra Cruciade (1204–1261). A revenit mai apoi la ortodoxie pentru încă vreo două sute de ani, până la cucerirea otomană a Constantinopolului în 1453, când biserica a devenit moschee și orașul a devenit Istanbul. Ultima fază a vieții Hagiei Sofia a început în 1935, atunci când a fost transformată în muzeu din ordinul fondatorului Republicii Turce moderne, Mustafa Kemal Atatürk (1881–1938).
Astăzi, ea este perla coroanei acelui „Corn de Aur”, cu Moscheea Albastră a sultanului Ahmed și Palatul Topkapî drept principale puncte de atracție. În mod natural, UNESCO a inclus această minunăție a Bosforului într-un spectaculos (dar atât de periclitat) patrimoniu universal: „Extraordinara Valoare Universală a Istanbulului rezidă în integrarea unică a capodoperelor arhitecturale ce reflectă întâlnirea Europei cu Asia de-a lungul a mai multe secole și în neasemuitul său contur dat de geniul creativ al arhitecților bizantini și otomani”. Acest orizont este dominat astăzi de Hagia Sofia, cel mai mare punct de atracție al Turciei, vizitat anual de peste trei milioane de oameni.
Decizia de săptămâna trecută a președintelui autoritar Recep Erdoğan de a revoca statutul de muzeu și de a transforma Hagia Sofia în moschee a stârnit, pe bună dreptate, o serie întreagă de reacții de uimire și protest, de la Papa Francisc și Consiliul Mondial al Bisericilor, la scriitorul laureat al premiului Nobel Orhan Pamuk sau autoarea Elif Șafak. Analistul Selim Koru remarca, de altfel, într-un editorial pentru New York Times că „reconversia Hagiei Sofia într-o moschee fusese un vis mai vechi al islamiștilor Turciei”. Altfel spus, „coregrafia” războaielor culturale pare că găsit azi un teren fertil și aici; la rigoare, decizia nu face decât să potențeze vechi tensiuni între caracterul cosmopolit al lăcașului și competiția pe care o naște între viziuni rivale și exclusiviste asupra identității colective.
Trăim timpuri complicate și care, în mod paradoxal, nu sunt într-atât de îndepărtate de perioada în care ascensiunea legislativă și executivă a partidelor islamice era întâmpinată de protestele a sute de mii de turci, ieșiți în stradă pentru a apăra laicitatea statului modern. În mințile atât de multor seculariști (dintre care, cu onor, și Orhan Pamuk), această—iată—inegală luptă înseamnă a nu abandona acele elemente ale vieții moderne pe care ei le privesc drept esențiale pentru identitățile lor turce laice și, implicit, europene.
În Europa, calea către o laicitate relativ invulnerabilă a fost pavată de luptele contra autorității clericale, care au continuat—de pildă, în Franța—de-a lungul secolului XIX și chiar XX. Ele au produs o laicitate militantă. Vedem ecouri ale acestui fenomen în panicile contemporane europene vizavi de o presupusă „islamizare”, care rezonează printre populiști și intelectuali deopotrivă. Tema este discutată, în mod fals, în termenii contrastului dintre rațiunea iluministă și moduri de credință mai neluminate (ceea ce estompează și elimină istoria lor specifică). Această traiectorie istorică europeană și alcătuire conceptuală informează însă și laicitatea din alte țări, acolo unde anxietățile legate de o guvernare politico-religioasă sunt puternice—mai ales în Turcia.
De cealaltă parte, atitudinile musulmane față de relația dintre religie și politică sunt născute nu doar din ideologiile religioase, ci și din resentimentul față de o dominație politică străină. Acest resentiment este comun printre musulmani, chiar dacă ar fi înșelător să-l vedem ca pe un atribut al Islamului per se.
Aici începe, de fapt, povestea uneia din cele mai faimoase transformări. Preschimbarea acestui spectaculos monument al creștinătății în moschee fusese una din primele decizii luate de Sultanul Mahomed al II-lea după cucerirea orașul în 1453 și, probabil, singurul și cel mai puternic mesaj al dominației imperiale (unul care viza atât populația creștină rămasă, cât și pe noii rezidenți musulmani). Chiar dacă schimbările fizice aduse Hagiei Sofia în deceniile care au urmat conversiei au fost minime, Mahomed i-a adăugat două minarete, indicând faptul că aveam de-acum a face cu o moschee imperială.
Într-adevăr, convertirea celei mai mari biserici a unui oraș cucerit era o practică otomană curentă, iar decizia lui Erdoğan nu face decât să-i confirme, cât se poate de amar, supranumele de „Sultan”. Pentru satrapul de la Ankara, transformarea Hagiei Sofia în moschee este sinonimă cu o recucerire otomană a orașului—fost cosmopolit—de pe Bosfor și cu instaurarea unei dominații de tip imperial, după care nu doar semnele, ci și faptele îl trădau că tânjește...