Literatura abominabilului – fie că-i vorba de lagărele de concentrare naziste, de gulagul sovietic, de revoluția culturală chineză sau de războaiele post-coloniale africane etc. – dă, prin pana sud-coreenei Han Kang (n. 1970; Premiul Nobel, 2024), un roman de forță, Disecție, ART, 2024, „o carte rară și uluitoare, care dă voce celor care au fost reduși la tăcere” (The Observer), încercând „să verbalizeze ceea ce e de nerostit” (Publishers Weekly). Dacă în cazul unor scrieri de Primo Levi, Aleksandr Soljenițîn, Varlaam Șalamov ș.a. distanța în timp funcționează ca un fel de amortizator, faptul că evenimentele sângeroase descrise de Han Kang au loc în Coreea de Sud, între 17 și 28 mai 1980, așadar în timpul vieții mele, m-a făcut părtaș la lectură, la modul... fizic. Nu e nevoie de multă imaginație ca să vezi aievea în fața ochilor „chipurile cadaverice, fără ochi, nas și gură”; și nici de cine știe ce efort pentru a intra în pielea personajului îngrozit care se întreabă:
„Oare cadavrele de aici să fi fost ale oamenilor ce s-au adunat atunci pe bulevard? Oare cei de aici au strigat și au cântat împreună cu mine? Să fi fost o parte din acea mulțime ce se coagula ca un val uriaș, ovaționând autobuzele și taxiurile ce-și făceau cu greu drum printre oameni, cu farurile aprinse? Oare toate trupurile fără de suflare de aici au fost împreună cu mine acolo? Ce s-o fi întâmplat cu trupurile celor doi bărbați care au fost împușcați în fața gării, pe care niște protestatari le-au adus cu o roabă chiar în primul rând al coloanei? Dar cu cele două picioare goale, legănându-se încet, în aer?”
Acestea sunt întrebări, deloc retorice, despre alții – fiecare cadavru e un răspuns mut! –; realitatea își arată fața cumplită când tocmai tu ești cel luat din scurt:
„Când intram în camera de interogatoriu, pixul negru Monami mă aștepta, pregătit pe masă. Era doar prima secvență dintr-o succesiune de alte secvențe ce m-au făcut să înțeleg că trupul meu nu-mi aparține, că nimic – nici măcar propria mea viață – nu era în mâinile mele, că singurul lucru care îmi era permis era să simt o durere cumplită. Atât de cumplită, încât aveam senzația că-mi pierd mințile, atât de infernală încât nu-mi mai puteam controla corpul și-mi făceam pe mine.
Când se termina cu ultima secvență, începeau să-mi pună întrebări, pe un ton foarte calm. Indiferent ce răspunsuri dădeam, mă loveau cu patul carabinei peste față.” (Mă opresc aici – în minte, îmi rezonează scena interogatoriului din Animalul inimii, de Herta Muller (Premiul Nobel, 2009), chit că din punct de vedere temporal violențele descrise de Han Kang sunt mai apropiate de Piața Universității din București 1990 –, de unde secvențele cu adevărat atroce abia urmează.)
Nu atât brutalitatea viscerală, omniprezentă în cele 300 de pagini ale cărții, în care celula- morga-cimitirul formează o diabolică trinitate, cât infinitezimalele manifestări ale fragilității & curajului sunt cele care m-au emoționat cu asupra de măsură; rețin, alături de naratoare, această scenă, pe finalul narațiunii:
„Când mă gândesc la cele zece zile ale Revoltei ce-a răpus acest oraș, îmi vine în minte imaginea bărbatului care a avut puterea să deschidă ochii, deși fusese aproape omorât în bătaie. (...) Abia își putea ține ochii deschiși, dar nu renunța, căci tot ce voia era să vadă fața agresorului. Mă gândesc la momentul în care poate că și-a adus aminte că avusese o voce, un chip, că într-o viață anterioară avusese și el demnitate”.
Ei bine, Han Kang a scris un roman „cu ochi larg deschiși” – y compris, ai celor care au închis ochii pentru totdeauna, omorâți în bătaie! –, ceea ce înseamnă că fiecare voce, fiecare chip a fost repus(ă) în demnitatea de om, fie și postum. Altminteri motivația Academiei Suedeze ce i-a adus Premiul Nobel sună în felul următor: „pentru proza poetică intensă ce aduce în prim-plan traumele istorice și expune fragilitatea ființei umane”.
9 decembrie ’24
