În copilărie, mă fascina „căminul de nefamiliști”. Băiat de la țară, născut și crescut pe lângă aeroportul militar din Boboc, în câmpia Buzăului, primul bloc de locuințe pe care l-am văzut în viață și în care am intrat era un „cămin de nefamiliști” pentru subofițeri, în marginea târgului.
Cuvintele nu pot invoca azi prima impresie. Nu curgea apa nicăieri, în chiliile de beton pe care le-am vizitat, iar prin ferestre vedeam câmpia presărată de gropi de gunoaie până hăt departe, la „apa morților”. Blocul, fără lift, avea cinci etaje de celule imunde, la care se ajungea urcând trepte ce erau doar niște lespezi de beton fără balustradă.
Știu că erau cinci etaje, pentru că amintirea mi-a confirmată și am păstrat-o definitiv, ca pe o gâză-n chihlimbar, când mai târziu, la facultate, am putut examina cotloanele căminelor studențești din Iași, dar și vastele cartiere muncitorești, precum Alexandru, dincolo de gară, și m-a intrigat, pe lângă uniformitatea utopică a construcțiilor, numărul fix de etaje. Nu știam atunci că modelul sovietic al acestor blocuri, „hrușciovka”, are un maximum de cinci etaje.
Hrușciovka
Faptul că țările întregului bloc comunist sunt acoperite și astăzi de pături urbane de blocuri scunde de cinci etaje se datorează lui Nikita Hrușciov. Cel care a denunțat cultul personalității al lui Stalin (și care avea la rândul său să se bucure de un cult al personalității), avea o latură utopică și a dorit construirea rapidă de locuințe pentru milioane de oameni. Cum era exclus ca acelea să fie dotate cu ascensoare, din motive evidente de economie, arhitecții lui Hrușciov au decis că înălțimea maximă a unui bloc de locuințe fără ascensor trebuie să fie de cinci etaje. Le-ar fi făcut ei poate și de 20 de etaje, tot fără lift, dar putem să ne imaginăm că s-a calculat efectul negativ asupra economiei al timpului pierdut de nesfârșite valuri de alcoolici izolați care trebuie să urce singuri cu cumpărăturile, mobila sau bicicleta ce nu poate fi lăsată afară.
«Мрачное достоинство» советской жизни: Киев времен СССР ФОТОГАЛЕРЕЯ
În primul lui roman – cel mai puternic și, date fiind circumstanțele, o adevărată performanță literară – O zi din viața lui Ivan Denisovici, Soljenițîn scrie, vorbind despre viața din lagăr, în Gulag, că cel mai cumplit element al lungii pedepse nu era munca zilnică, pe spetite, dar la aer liber, în Siberia, ci faptul că nu poți fi niciodată singur.
La fel, fiecare bloc de tip „hrușciovka” era un reflexie în microcosm a întregului sistem social: comunismul era un imens azil, cu toată devastarea psihologică ce decurge de aici: țăranii transformați în plebe navetistă, nici urbanizați, - căci veneau doar ca roboții la fabrică, aduși cu „rata” -, dar nici săteni, căci nu mai aveau când să se ocupe de treburile curții, iar tehnicile de cultivare sau de tăierea porcului se pierduseră și rămăseseră doar hoțomănia și alcoolismul.
Mulți dintre cei tineri erau cazați la oraș în „cămine de nefamiliști”. A obține un apartament într-o autentică „hrușciovka” devenea în acest context un substitut de promoție socială.
În Paradisul ruinat al muncitorilor sovietici
Căminul
Un „cămin” este, etimologic, sau posedă măcar o vatră deschisă. De aceea și avem cuvântul „cămin” pentru a desemna o vatră sau o sobă joasă și deschisă, de unde vine și francezul cheminée (șemineu). Cămin și șemineu, intrate în română din surse diferite, sunt așadar același cuvânt la origine, latinescul caminus = vatră.
În română, „cămin” vine din rusă, камин, unde intrase din germană (Kamin) în vremea lui Petru cel Mare, fascinat de tot ce era european («occidental », am spune astăzi), dar în germană era din latină (caminus), unde nu era decât adaptarea grecescului κάμινος (vatră). A căpătat sensul de clădire („cămin de nefamiliști”, „cămin de studenți”) sub influența franțuzescului „foyer” (foyer d'étudiants > cămin de studenți).
