Linkuri accesibilitate

Iain REID. Mă gândesc să-i pun capăt


„Mă gândesc să-i pun capăt” de Iain REID. Editura Curtea Veche Publishing, 2022

„Un roman în stil gotic modern şi captivant, care se instalează negreşit în inima genului horror” (Wayne Grady), chiar romanul de debut al canadianului Iain Reid, Mă gândesc să-i pun capăt, Curtea Veche, 2022, altminteri ecranizat de Netflix în 2020, în regia lui Charlie Kaufman.

Redactat la persoana întâi singular, din perspectiva fetei care merge prima oară în vizită la părinţii iubitului ei, având în cap aceeaşi idee obsesivă – „Mă gândesc să-i pun capăt. (…) Poate că sfârşitul a fost scris încă de la început” –, care o mistuie la foc mic – „Mă întreb ce motive aş avea să-i pun capăt şi nu găsesc nimic semnificativ. Dar cum să nu-ţi pui asemenea întrebări într-o relaţie? Ce o face să evolueze? Să merite efortul?” –, dar tot ea îşi face curaj – „Sunt destul de sigură că îi voi pune capăt. Asta mai reduce din presiunea de a-i întâlni părinţii” –, în timp ce un alt bărbat îi lasă mesaje vocale neobişnuite, vag ameninţătoare, cam asta-i trama romanului, „al cărui suspans continuu creşte şi tot creşte până la ultimele pagini, dezvăluind un final vizionar şi chinuitor” (Scott Heim). Totul, foarte cinematografic – în primele o sută de pagini, tinerii merg cu maşina spre ferma părinţilor lui Jake; alte 50-60 de pagini în casa părinţilor ce pare bântuită, pe care abia părăsind-o fata se simte „un pic mai aproape de Jake”, şi chiar pare să revină asupra deciziei sale cu care a pornit la drum („Poate că încă nu m-am hotărât în privinţa lui, a noastră, a situaţiei căreia mă gândesc să-i pun capăt”); în fine, drumul de întoarcere pe timp de noapte, ce-i aduce în cele din urmă într-o şcoală părăsită (ultimele 50 de pagini) parcă spre a-i confirma toate temerile: „Cum am ajuns aici? N-ar fi trebuit să accept să-i vizitez părinţii, casa în care a crescut. (…) Nu era momentul potrivit. Ştiam că lucrurile dintre mine şi Jake nu aveau să dureze. Ştiam. Am ştiut-o de la bun început”. În tot acest timp, un fel de ameninţare vagă pluteşte în aer (ca în Psycho de Hitchcock); pe fundalul acesteia, pare aproape reconfortantă scena din hambar: „N-am mai văzut niciodată mieri morţi (…) Poate pentru prima oară, mi se pare că există diferite grade în orice: în a fi viu, în a fi îndrăgostit, în a fi fidel, în a fi singur. Mieii ăştia nu sunt somnambuli prin viaţă. Nu sunt deznădăjduiţi sau bolnavi. Nu se gândesc să renunţe. Sunt doar nişte miei fără coadă, morţi, extrem de morţi, sută la sută”.

Şi mai există şi scena finală – „care te va bântui şi după ce o vei termina de citit” (The Los Angeles Review of Books) – din care, pentru a păstra suspansul, n-am să citez decât începutul:

„– Îmi pare rău pentru tot, zic. Cred că-mi pare rău.

– O poţi face acum, Mă poţi ajuta.

Are dreptate. Trebuie să-l ajut. De-asta suntem aici.

Ridic mâna şi îl înfig [cârligul de metal] cât pot de tare. De două ori, înăuntru şi în afară. (…) Apoi cad pe o parte.”

Bref, dacă ar fi să rezum, în trei-patru replici, cartea, acestea ar fi: „– Ştiu că n-ar trebui să spun asta. Ştiu ce se întâmplă. Mă tem. Ştiu. Nu e bine. E rău. (…) – De ce te temi? – Nu e vorba că mă tem. Ci pentru cine. – Pentru cine te temi? (…) – Pentru tine…”

XS
SM
MD
LG