Aș spune că există două traiectorii expuse în Manifestul Partidului Comunist, care anticipează elaborările ulterioare din teoria marxistă matură:
Pe de-o parte, există un accent pe auto-dezvoltarea conștiinței de clasă, care se pretează la o politică mai mult sau mai puțin social-democrată de auto-organizare proletară și împuternicire politică—ceea ce socialistul american Michael Harrington a numit „esența democratică”.
Pe de altă parte, există privilegierea unei avangarde corecte din punct de vedere ideologic, dedicată unei revoluții totalizatoare prin orice mijloace necesare (în cuvintele celebrului aforism al lui Lev Troțki, nu poți face o omletă fără a sparge niște ouă).
Cu toate acestea, chiar și versiunea mai „umanistă” a marxismului a fost profund maniheistă, concentrându-se pe exploatarea capitalistă ca injustiție fundamentală și pe contra-hegemonia proletară ca agent al transcendenței sale. Această dialectică a luptei de clasă—ceea ce C. Wright Mills numea cu ironie „metafizica muncii”—este principiul de bază al tuturor versiunilor de marxism. Iar proeminența sa explică de ce forma mai elitistă și mai violentă de marxism care a ajuns să domine politica secolului XX (bolșevismul) poate fi văzută drept un moștenitor legitim al proiectului emancipator al marxismului, chiar dacă nu este singurul succesor legitim.
Ne putem probabil imagina alte lumi în care o materializare diferită a ideilor marxiste poate fi posibilă. Dar în lumea concretă a realității istorice, a existat un singur efort izbutit de a „răsturna burghezia” și institui „domnia proletariatului”. Și a devastat jumătatea estică a Europei...
Mai mulți intelectuali politici, scriind în anii 1940 și 1950, au identificat prima oară o „tentație totalitară” în marxism. Autori precum Boris Souvarine, Czesław Miłosz, Karl R. Popper, Isaiah Berlin, Hannah Arendt și Albert Camus s-au apropiat cu greu de o perspectivă politică unitară. Dar au împărtășit conștiința faptului că acest comunism era „un zeu care a dat greș” lamentabil și că, în importante privințe, acest eșec poate fi explicat prin deficiențele gândirii fondatorului său umanist, Karl Marx.
Istoria intelectuală a secolului XX poate fi scrisă ca o serie de deziluzionări politice vizavi de o doctrină care promisese emancipare universală și a condus în schimb la teroare, injustiție, inegalitate și abisale abuzuri ale drepturilor omului. În această cheie de lectură, principala slăbiciune a socialismului marxist a fost absența unei etici revoluționare, subordonarea completă a mijloacelor finalului nebulos adulat.
Numeroasele divorțuri traumatice de comunism ale unora dintre cei mai importanți intelectuali europeni ai secolului XX nu înseamnă neapărat un rămas-bun adresat marxismului. Cu toate acestea, ele au fost experiențe emoționale foarte severe. În cuvintele lui Ignazio Silone, „cineva este vindecat de comunism în același fel în care este vindecat de o nevroză” (vezi superba biografie a lui Stanislao Pugliese, Bitter Spring, p. 105). Să nu uităm că, spre deosebire de mulți ex-comuniști, Silone a rămas atașat de idealurile Stângii democratice, definindu-se pe sine drept un „creștin fără biserică, un socialist fără un partid”.
Pe măsură ce m-am maturizat politic în România „Marelui Conducător”, Nicolae Ceaușescu, acești autori—și alții mai contemporani, precum François Furet, Leszek Kołakowski, grupul Praxis, Școala neo-marxistă din Budapesta (Ferenc Fehér, Ágnes Heller, György Márkus, Mihály Vajda)—m-au ajutat să înțeleg genealogia leninismului care mi-a subjugat țara (și întreaga regiune).
În vreme ce anumiți critici de stânga ar putea argumenta că această critică antitotalitară a marxismului este pur și simplu un artefact al liberalismului Războiului Rece, le-aș reaminti că liberalismul Războiului Rece cu care m-am identificat nu s-a centrat pe politica externă a Statelor Unite, ci pe provocările legate de încercarea de a trăi liber ca subiect al unei dictaturi inspirate ideologic.
Aceasta este esența argumentului adus în discuție de Ágnes Heller și Ferenc Fehér în anii 1980, atunci când au insistat asupra nevoii de a descoperi un limbaj comun între intelectualii critici ai Estului și cei ai Vestului. Cu alte cuvinte, în pofida tuturor utilizărilor reale și manipulărilor termenului de totalitarism în timpul Războiului Rece, pentru neo-marxiștii est-europeni acesta a fost un concept sociologic, politic și adecvat din punct de vedere moral.
Pentru a avea un sens mai clar despre cum au perceput asemenea autori realitățile politicii utopiei instrumentalizate de regimurile comuniste, ar trebui să ne reamintim caracterizarea—convingătoare încă—a lui Václav Havel asupra a ceea ce numea ordinea post-totalitară:
„Sistemul post-totalitar atinge oamenii la fiecare pas, dar o face cu mănușile sale ideologice trase. Acesta este motivul pentru care viața în sistem este atât de profund pătrunsă de ipocrizie și minciuni: guvernarea de către birocrație este chemată guvernare populară; clasa muncitoare este înrobită în numele clasei muncitoare; degradarea completă a individului este prezentată drept suprema sa eliberare; privarea oamenilor de informații este numită punerea ei la dispoziție; utilizarea puterii de a manipula este numită controlul public al puterii iar folosirea arbitrară a puterii este numită respectarea codului penal; înăbușirea culturii este numită dezvoltarea ei; expansiunea influenței imperiale este prezentată ca sprijin pentru cei obidiți; absența exprimării libere devine cea mai înaltă formă de libertate; alegerile cu iz de farsă devin forma supremă de democrație; interzicerea gândirii independente devine cea mai științifică dintre viziunile lumii; ocupația militară devine asistență fraternă” (vezi eseul The Power of the Powerless în Open Letters, p. 136).