Alexandru Ivasiuc ajunsese să creadă într-un fel de marxism sui generis, o viziune a sa personală mai degrabă, extrem de speculativă, diferită de marxismul real (a se vedea volumul Radicalitate și valoare). Îl amuza să se considere singurul marxist veritabil dintre scriitorii români ai generației sale. Cheia abdicării sale se poate afla, cred, în literatura lui Ivasiuc, mai ales în ultimul său roman, Racul. Se amăgea că poate influența mersul lucrurilor, își făcea iluzii despre comisarii ideologici (Popescu-Dumnezeu, Burtică, etc). Pe vipera stalinistă Tamara Dobrin o disprețuia, a transformat-o în personaj în romanul Cunoaștere de noapte (o nouă ediție a apărut în 2010 la editura Dacia) sub transparentul nume „Tatiana Dobrescu”. În aceeași carte apare ca personaj malefic, insidios, gelatinos și versatil, Leonte Răutu, sub numele „Valeriu Trotușeanu”.
Ivasiuc a fost urmărit necontenit de Securitate. I se dăduse numele de obiectiv „Iuda”. Nu știu dacă a colaborat și el, rămâne oricum o enigmă cum un fost deținut a ajuns să fie angajat la puțin timp după liberare ca funcționar al Ambasadei SUA. Era de-o inteligență scăpărătoare, capabil de asociații de idei absolut spectaculoase. În egală măsură, în cazul disidenței lui Paul Goma a jucat un rol dezolant. Nu știu cum ar fi evoluat în anii următori dacă viața nu i-ar fi fost nedrept de devreme și atât de absurd secerată. Intrase cu arme și bagaje în jocul puterii, devenise un scriitor oficial și oficializat. Dar cine știe, poate la un moment dat și-ar fi adus aminte de tânărul Sașa Ivasiuc, de refuzul acestuia de a pactiza cu minciuna, de discuțiile cu autorul Noii clase și ar fi îndrăznit să destrame mirajul unei complicități nefericite.
Avea toate datele să devină un marxist critic, îi citise pe Fromm, pe Adorno și pe Kołakowski. Nu a făcut-o, a ezitat, s-a abținut, și-a tăiat singur aripile. Liviu Malița a publicat acum câțiva ani o carte cu stenogramele întâlnirilor lui Ceaușescu cu scriitorii. La una dintre acestea, la Neptun, la Casa Scriitorilor, Ivasiuc i-a spus lui Ceaușescu că este marxist și că, în pofida acestui fapt, textele îi sunt cenzurate. Liderul partidului i-a răspuns: „Dacă ești marxist, luptă!”. „Cu cine?”, mi-a spus Ivasiuc că i-ar fi plăcut să-l întrebe. Nu a rostit acele cuvinte care ar fi putut declanșa apostazia.
Când Goma, Dimov și Țepeneag sfidau regimul, Ivasiuc urca în ierarhiile culturale. Paradoxal și deconcertant, marxismul lui Ivasiuc era al unui fost deținut politic, victimă a comunismului, nu al unui fost instructor al CC al PMR, precum Ion Ianoși, al unui fost șef de sector precum Pavel Câmpeanu ori al unui fost redactor-șef adjunct al Scînteii în cea mai neagră perioadă a dictaturii precum Silviu Brucan. Când Ianoși studia la Leningrad, Ivasiuc era exmatriculat de la Filosofie. Când Ianoși era angajat la Secția de Știință și Cultură a CC al PMR, Ivasiuc intra în închisoare. Marxiști amândoi după 1965—Ianoși și Ivasiuc—dar cu ce biografii. Ca să nu mai vorbesc despre alți marxiști ai acelor vremuri, precum informatorul Securității Pavel Apostol, denunțătorul lui Lucian Blaga în anii ’50 și prefațatorul lui Gramsci în anii ’70. Afinitățile intelectuale ale lui Ivasiuc mergeau către Henri Wald. Cred că ar fi putut deveni apropiat de un Tudor Bugnariu, unul dintre atât de puținii marxiști români care, în acei ani ai infamiei, și-a păstrat onoarea.
A spune despre Alexandru Ivasiuc că era seducător în conversație ar fi un „understatement”. Fluxul gândurilor sale se rostogolea în ritm de cascadă. Dar exact în punctul când putea numi Răul, se oprea. Frână interioară, blocaj exterior?
Prin 1975 a apărut la Casa Scriitorilor de pe Calea Victoriei îmbrăcat în ținută de doliu. L-au întrebat mai mulți oameni dacă a pierdut recent pe cineva. Cu o mină non-consolabilă a răspuns: „A murit unchiul Freddy”. „Care Freddy?” „Regele Frederic al Danemarcei, unchiul meu”. Se credea văr cu Andreas Razumowski, celebrul ziarist german, urmaș al familiei princiare care l-a patronat pe Beethoven. În excepționala sa lucrare Literatura română sub comunism (Editura Fundației PRO, 2002), profesorul Eugen Negrici îl include pe Ivasiuc în capitolul „Literatura aservită”, subcapitolul „Dezvăluirea tarelor societății socialiste. Literatura înstrăinării. Problematica omului și a opțiunii morale în comunism”.
Scrie așadar dl Negrici: „Al. Ivasiuc este, fără îndoială, un intelectual de o extremă și splendidă inteligență, care, însă, nu-l ajută să atenueze ținuta oarecum tezistă (în sensul unei etici marxiste) a cărților sale, ce sunt vizibil defazate. Mai mult, prozatorul caută rezolvările simplificatoare, elucidările și generalizările instructive cu o anumită insistență, ca și cum le-ar fi asumat voluntar și în contra curentului, exact cum a făcut-o cu tezele tânărului Marx pe care le-a citit cu pasiune în subterane, în timp ce confrații săi aflați la suprafață le ignorau, excedați de conspectele anoste din manualele de socialism științific” (p. 184).
Cred că se cuvine menționată și opinia lui N. Manolescu formulată la 78 de ani de la nașterea lui Ivasiuc: „Când am scris Istoria critică, i-am recitit toate cărțile, inclusiv cele două de eseuri și nuvelele din Corn de vânătoare, nu fără oarecare teamă. Mai țineau? Nimeni nu le mai comentase în vremea din urmă, cu excepția lui Ion Bogdan Lefter, care scrisese și înainte de 1989, ca și colegul lui de generație, profesor în SUA, Cristian Moraru. Uitarea le închisese în scrin cu mâna ei cea dreaptă? Am fost plăcut surprins să constat că erau, deși inegale, foarte valoroase.” Gânduri oneste despre un personaj cu o psihologie teribil de complicată.
Iluminările lui Alexandru Ivasiuc au fost mute, s-au consumat în scânteietoare paradoxuri, derutante sofisme, infinite fabulații, nostalgii și himere...
