Linkuri accesibilitate

Iluzii marxiste, experimente leniniste


În pofida hybrisul său radical, marxismul ar fi rămas un simplu capitol în istoria ideilor revoluționare dacă Vladimir Lenin nu l-ar fi preschimbat în cea mai puternică armă politică de transformare ideologică a lumii. Secolul XX a fost secolul lui Lenin. De fapt, leninismul a fost o improvizată sinteză între doctrina revoluționară marxistă și tradiția rusă a respingerii nihiliste a statu-quo-ului. Cu toate acestea, nu trebuie uitat că Lenin a fost un marxist devotat care a crezut cu ardoare că împlineșteviziunea revoluționară a părinților fondatori.

Pentru Lenin, marxismul era „o revelație de primit cu o convingere apodictică, care nu admite nicio îndoială sau critică radicală” (Waldemar Gurian). Aceasta este semnificația analogiei lui Antonio Gramsci între Lenin și Sfântul Pavel: Lenin a transformat o Weltanschauung salvatoare marxistă într-o practică politică globală. Revoluției bolșevice i-a fost aplicată o dialectică escatologică, iar A Treia Internațională a simbolizat universalizarea noii matrice revoluționare.

Invenția instituțională decisivă a lui Lenin—partidul bolșevic—și intervenția sa provocatoare în practica mișcării socialiste mondiale l-au entuziasmat pe filosoful maghiar Georg Lukács, unul din discipolii favoriți ai lui Max Weber, care nu a abandonat niciodată admirația sa profundă pentru fondatorul bolșevismului. Referindu-se la atașamentul absolut al lui Lukács față de viziunea lui Lenin asupra politicii, teoreticianul politic sloven, Slavoj Žižek, scrie: „Lenin-ul său a fost cel care, referitor la scindarea social democrației ruse în bolșevici și menșevici, atunci când cele două fracțiuni și-au disputat formularea explicită a cine poate fi membru de partid așa cum era definit în programul Partidului, a scris: «Uneori, soarta care va să vină a întregii mișcări proletare poate fi decisă de un cuvânt sau două din programul partidului»”. (Did Somebody Say Totalitarianism?, 116)

Trebuie să ne amintim că leninismul, ca proiect ideologic pretins coerent, monolitic, omogen, auto-suficient, a fost o creație post-1924. A fost, în fapt, rezultatul eforturilor lui Grigori Zinoviev și Iosif Stalin de a-l delegitima pe Lev Troțki prin inventarea a ceva numit „leninism”, cu totul altfel decât erezia etichetată drept „troțkism”. În același timp, bolșevismul a fost o realitate intelectuală și politică, o orientare filosofică, etică și politico-practică, totală și totalizatoare, a mișcării revoluționare mondiale.

A fost mulțumită lui Lenin faptul că o nouă formă de politică a irumpt în secolul XX, una bazată pe elitism, fanatism, devotament ferm față de cauza sacră și substituirea rațiunii critice cu credința în autointitulata „avangardă” a fanaticilor iluminați (revoluționarii de profesie). Leninismul, inițial un fenomen cultural și politic rusesc iar apoi istoric mondial, a reprezentat temelia unui sistem care s-a sfârșit cu revoluțiile din 1989 și destrămarea URSS în decembrie 1991.

Indiferent de ce anume ar putea crede cineva despre lupta anti-birocratică a lui Lenin în ultimii săi ani, sau despre inițierea de către el a Noii Politici Economice (NEP), intenția acțiunii sale a fost esențialmente opusă pluralismului politic. Natura „democrației intrapartinice” bolșevice era ostilă dezbaterii libere și competiției viziunilor și platformelor politice rivale (după cum Lenin însuși afirmase, partidul nu era un „club de discuții”).

Decizia din martie 1921 privind „interzicerea fracțiunilor”, strâns legată de insurecția marinarilor de la Kronstadt, a arătat permanenta înclinație dictatorială a bolșevismului. Persecuția împotriva unor asemenea inamici precum revoluționarii socialiști de stânga și menșevicilor confirmă faptul că, pentru Lenin și tovarășii săi, „dictatura proletariatului” însemna consolidarea continuă a controlului absolut asupra corpului politic.

Toleranța față de diversitatea culturală și acceptarea temporară a relațiilor de piață nu erau menite să deranjeze fundamentala relație de putere—dominația monopolistă a partidului și înăbușirea oricărei alternative ideologice la bolșevism. Din acest punct de vedere, nu existau mari diferențe între membrii Politburo-ului lui Lenin—Troțki, Zinoviev și inclusiv Buharin. Foarte pe scurt, dacă nu ar fi existat Lenin, nu ar fi existat totalitarism, cel puțin nu în versiunea sa stalinistă...

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG