Linkuri accesibilitate

Impersonalism carismatic: Oamenii au murit pentru partid


vladimir-tismaneanu-blog-2016

Trebuie să ne reamintim că leninismul, ca o construcție ideologică pretins coerentă, omogenă și autosuficientă, a fost, de fapt, o creație de după 1923 a epigonilor (troika Zinoviev-Kamenev-Stalin): era, de fapt, rezultatul eforturilor lui Zinoviev și Stalin de a-l delegitima pe Troțki (în epocă, persoana care se bucura de maximă încredere politică din partea lui Lenin). Se inventa astfel ceva numit „troțkism”, spre a putea fi opus ortodoxiei dogmatic-bolșevice, respectiv „leninismul” („marxismul epocii imperialismului și a revoluțiilor proletare”, cum scria Stalin).


Pe de altă parte, să nu pierdem din vedere că bolșevismul era o realitate intelectuală și politică, o direcție filosofică, etică și practic-politică totală și totalizantă în cadrul mișcării revoluționare mondiale (vezi Nathan Leites, A Study of Bolshevism, Glecoe, Ill., The Free Press, 1953). Grație lui Lenin, un nou tip de politică s-a născut în secolul XX, una întemeiată pe fanatism, elitism, angajament necondiționat pentru cauza sacră a revoluției, precum și o completă substituire a rațiunii critice prin credința pentru auto-desemnatele „avangarde” de militanți (zeloți) iluminați (vezi Gabriel Almond, The Appeals of Communism, Princeton, N.J, Princeton University Press, 1954). Odată cu Lenin, militantul devine revoluționar de profesie (fie el de origine intelectuală ori proletară—Heinz Neumann sau Ernst Thälmann în KPD; Gheorghiu-Dej, David Fabian sau Lucrețiu Pătrășcanu în PCR).

Leninismul, inițial un fenomen cultural și politic rus, apoi unul de dimensiuni planetare, a fost piatra de temelie a unui sistem care s-a stins odată cu revoluțiile din 1989–1991. Pe scurt, dacă nu ar fi existat leninism, nu ar fi existat nici totalitarism, cel puțin în varianta stalinistă. Secolul XX a fost în fapt secolul lui Lenin—mai mult decât acela, să spunem, al lui Stalin sau Hitler, deși în termeni de catastrofe umanitare, evident, acțiunile acestora au atins dimensiuni monstruos-paroxistice care l-ar fi oripilat, probabil, pe întemeietorul bolșevismului (altminteri, el însuși, departe de a fi ezitat să recurgă la arma terorii în masă). Tocmai de aceea, postcomunismul trebuie conceput ca o continuă luptă pentru depășirea a ceea ce s-ar putea numi „deșeurile leninismului”—un termen pe care l-am propus cândva, elaborând pe marginea conceptului lui Ken Jowitt de „Leninist legacy” (moștenirea leninismului), deci o constelație civilizațională care include profunde emoții, sentimente, nostalgii, loialități, atașamente, fobii, aspirații colectiviste, precum și atracție spre paternalism oligarhic și chiar corporatism.

Ken Jowitt a fost printre puținii politologi care au înțeles atracția spre leninism ca fiind direct legată de apariția unui „partid de avangardă” ca substitut pentru termenii de referință tradițional carismatici, de tip religios, mai cu seamă în timpuri de criză morală și culturală: „Leninismul și nazismul au fost, fiecare în chip diferit, încercări perverse de a menține și restaura o viață și un ethos eroice în opoziție cu un sistem liberal burghez individualist... Principiul definitoriu al leninismului este de a face ceea ce este ilogic, deci de a face impersonalul carismatic. În mod tipic, carisma este asociată cu un sfânt ori un cavaler, cu un atribut personal, iar ceea ce Lenin a realizat este remarcabil. El a făcut exact ceea ce a anunțat că va face: a creat un partid de tip nou. A făcut partidul carismatic. Oamenii au murit pentru partid.” (vezi The Individual, Charisma, and the Leninist Extinction, A Conversation with Ken Jowitt, Berkeley, Institute of International Studies, 2000).

Ceea ce s-a produs ulterior ține de suprimarea unor elemente distinctive ale leninismului originar, inclusiv o anumită diversitate de opinii la vârf, birocratizarea dusă la absurd a aparatului de cadre (de aici celebra glumă privind succesiunea formațiunilor sociale: matriarhat, patriarhat, secretariat), apariția cultului liderului absolut, structural diferit de cultul lui Lenin. M-am referit doar la contribuțiile lui Žižek și Jowitt, pentru că ele îmi par simptomatice: primul vede în „actualizarea gestului lui Lenin” o dezirabilă ieșire din „continuumul represiunii” (în prelungirea gândirii lui Marcuse privind natura unidimensională a conștiinței politice contemporane și dispariția dimensiunii negativității, Žižek vorbește despre un Denkverbot). Al doilea (Jowitt) explorează dimensiunile profunde ale extincției leniniste.

În acest moment, când ne confruntăm cu noi atacuri totalitare, o reîntoarcere la „actul lui Lenin” fără o introspecție devastatoare în rândurile stângii ar fi, cred eu, o acțiune iresponsabilă. Seducător stilistic, elogiul făcut de Žižek nu doar lui Lenin, dar și lui Lukács și Brecht, mi se pare așadar că duce într-o direcție primejdioasă.

Vezi comentarii (2)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG