Istorica americană Barbara Tuchman s-a născut la New York, pe 30 ianuarie 1912, și a murit în Connecticut, pe 6 februarie 1989. A fost una din acele femei care au infirmat teoriile „ușilor închise” în educație și cunoaștere. Tot ea a susținut că, în privința creativității, un istoric este mai disciplinat ca alți artiști literari. A fost o apărătoare a faptelor verificabile și a lăsat creativitatea istorică să se manifeste acolo unde se cere îmbinarea acestor fapte într-o narațiune comprehensivă. Istoricul, în sensul lui Tuchman, diferit de cel clasic, academic, trebuie să fie preocupat de scrierea unei povești pentru cititori. Pentru Barbara, fără a face vreo concesie conținutului, stilul conta enorm. Mărturisea cândva că simte că nu există dacă nu are cititori, că volumele sale nu respiră până când nu sunt citite. Într-o lume academică americană similară celei a „Oxbridge”-ului despre care a vorbit Virginia Woolf, a bărbaților cu doctorate și a femeilor decorative, mai degrabă tolerate, nu integrate, Barbara Tuchman a demonstrat că rigoarea academică și creativitatea pot fi îmbinate și pot atinge un public mai larg. Că trebuie să ne îngrijim nu doar de subiectele alese, ci și de stil și claritate, de pasiunea cu care o facem.
A fost un istoric atipic, iar priceperea sa literară i-a adus două premii Pulitzer—primul în 1963, pentru a patra ei carte, clasicul volum The Guns of August (1962), în fapt o analiză rafinată a contextului zorilor Primului Război Mondial. O carte aflată încă de la apariția sa pe lista New York Times a celor mai vândute, o carte pe care John F. Kennedy a citit-o ca pe o parabolă a crizei rachetelor din Cuba și pe care a comentat-o în varii ocazii cu Robert McNamara, Ted Sorensen ori cu fratele său, Bobby Kennedy. Ironia face că John a fost la rându-i asasinat, în Dallas, asemeni arhiducelui Franz Ferdinand, la Sarajevo, în 1914...
La 76 de ani, cu puțin timp înainte să moară, Barbara Tuchman a mai publicat un bestseller: The First Salute. Prima ei carte, The Lost British Policy: Britain and Spain since 1700, apărută în 1938, fusese rezultatul incursiunilor în Madrid și Valencia, pe vremea când lucra la The Nation (1933–1937). A călătorit mult prin zone de conflict, atât în Asia, cât și în Europa (vezi Războiul civil spaniol), iar acest lucru i-a conturat gustul pentru istorie. A avut, dacă vreți, nenorocul să fie femeie într-o societate a bărbaților, dar a avut norocul de a face parte, totuși, dintr-o familie cu resurse interesante. Asemeni marelui sociolog american Daniel Bell, Tuchman nu a avut un doctorat formal, dar asta nu a împiedicat-o să-și revoluționeze, într-un fel aparte, profesia.
S-a măritat și a avut trei fete, una dintre ele fiind Jessica Mathews (azi, 72 de ani), fosta președintă a Carnegie Endowment for International Peace vreme de optsprezece ani (1997–2015). Dar a muncit enorm să dubleze condiția de casnică, s-o îmbogățească cu o experiență intelectuală care îi era familiară și familială deopotrivă. După 1956, avea să publice câte o carte nouă la fiecare patru ani. În America publică a Barbarei Tuchman, sistemul promovării era destul de îngust și, în orice caz, neprielnic femeilor. În afara acestui sistem, se aflau milioanele de mâini invizibile care redefinesc lumea în care trăim în feluri pe care nici nu le putem imagina. Establishment-ul istoric n-a acceptat-o niciodată complet pe Barbara Tuchman. Pentru toți acești bărbați albi, ea era „just a smart girl”, cineva care putea stârni ropote de aplauze la recepții și care putea primi diferite premii și diplome onorifice pentru că nu avea, de fapt, una reală. Tot acest context a împins-o, până la urmă, să fie autentică, populară, creativă, inteligentă, integrativă. Mărturisea: „Este ceea ce m-a salvat. Dacă aș fi avut un doctorat, mi-ar fi distrus orice capacitate de a scrie”.
A trebuit să răzbată într-o lume a bărbaților, dar Barbara crescuse în Upper East Side, printre elitele politice și culturale ale acelui New York de început de secol. Bunicul ei matern fusese nimeni altul decât Henry Morgenthau Sr. (1856–1946), ambasadorul Statelor Unite la Istanbul în timpul Primului Război Mondial. Fiul acestuia, unchiul Barbarei, Henry Morgenthau Jr. (1891–1967), a fost secretarul Trezoreriei sub Franklin D. Roosevelt și a jucat un rol major în finanțarea New Deal. Tatăl Barbarei, Morris Wertheim, a fost președintele Comitetului Evreiesc American între 1941–1943.
Barbara i-a admirat enorm pe marii istorici britanici Edward Gibbon (1737–1794) și Thomas Babington Macaulay (1800–1859), adevărați maeștri ai stilului. Dintre americani, l-a apreciat în special pe Francis Parkman (1823–1893), autorul unei clasice istorii a colonizării europene a Americii de Nord (France and England in North America, 7 volume monumentale). Pe toți îi percepea (și) ca artiști literari. Istoria ca formă de literatură avea un scop ușor diferit de cel al lumii academice închise și hiper-masculinizate a epocii Barbarei Tuchman. Din acest punct de vedere, putem spune că Tuchman a rămas mult timp îndrăgostită de secolul XIX, când marii istorici nu erau și oameni de știință („academici”) în sensul cu care operăm astăzi. A preferat stilul literar pentru că a fost o persoană complexă, cu multe straturi, și a vizitat adesea locurile despre care a scris pentru a putea oferi detalii credibile. Spre finalul vieții a avut parte de o anumită recunoaștere, inclusiv din partea breslei, când a condus Societatea Istoricilor Americani (1970–1973) sau, în 1979, când a devenit prima femeie selectată de National Endowment for the Humanities ca Jefferson Lecturer. Pentru Barbara Tuchman, cărțile au fost adevărații „agenți ai civilizației” fără de care „istoria ar fi [pur și simplu] mută”...