Linkuri accesibilitate

Infernul concentraționar în câteva cuvinte


Marius Stan blog image

În 1947, când David Rousset inventa expresia „univers concentraționar”, el nu făcea decât să încurajeze eforturile supraviețuitorilor Holocaustului de a-și spune povestea, coroborând aceste mărturii și oferindu-le un loc fizic și psihologic comun. Universul concentraționar era, potrivit lui, „un univers aparte, complet izolat, straniul regat al unei fatalități neverosimile” (v. Other Kingdom), deci, aproape imposibil de descris în toate dimensiunile sale.

Orice încercare de a reprezenta iadul concentraționar trebuie să țină cont de realitatea fiecărui supraviețuitor în parte. Conceptul lui Rousset este util pentru că are potențialul de a cuprinde impactul universal al genocidului și importanța sa pentru generațiile prezente și viitoare.

Theodor Adorno a declarat în mod faimos că „a scrie poezie după Auschwitz este o barbarie” pentru că transformarea haosului moral în formă estetică ar justifica, în cele din urmă, acel haos în termeni estetici. Hans Magnus Enzensberger a răspuns acestei provocări spunând că tăcerea ar însemna, de fapt, capitularea în fața cinismului și, prin urmare, o concesie făcută acelor forțe care creaseră Auschwitzul. Chiar și așa, este unanim acceptat faptul că a sta mărturie este „responsabilitatea”—adesea percepută ca sacră—supraviețuitorului.

Dar ce s-a întâmplat cu tentativele de a traduce asemenea experiențe în limbajul lumii exterioare, de a-i pune pe cei nevătămați să înțeleagă universul concentraționar? Ce adjective și ce metafore au putut fi introduse spre a comunica esența acelui „straniu regat”? Așa cum mărturisea același Rousset, „până și eu, după mai mult de un an acolo, nu pot vorbi despre asta fără sentimentul că aș inventa totul. Fie asta, fie relatarea unui vis pe care altcineva l-a avut”.

Ceea ce s-a petrecut a fost într-atât de cumplit în natura sa, într-atât de lipsit de precedent istoric și de dificil de înțeles, încât niciun narator, oricât de iscusit, nu a putut reda întocmai. S-a spus că mintea umană nu mai fusese vreodată confruntată cu o asemenea realitate, la o asemenea scară. O situație în care nicio nevoie umană de bază n-a putut fi împlinită, în care percepția, planificarea și viața coerentă au fost înlocuite brutal de iminența atotpătrunzătoare a morții, în care ambiția și imboldurile umane au fost înlocuite de dorința de a dispărea din calea torturii și selecției și în care atât de mulți oameni anterior civilizați și-au lăsat la o parte sau au uitat principiile fundamentale în tentativa lor de a supraviețui. Vorbim, la rigoare, de complexitatea răspunsului uman în fața situațiilor existențiale extreme.

După Auschwitz, scriitorii au fost confruntați cu nevoia urgentă de a comunica oroarea, dar și cu descurajanta problemă estetică a reconcilierii lumii convenționale cu cea irațională căreia abia îi supraviețuiseră. Răspunsurile la această provocare au fost variate și chiar de o calitate literară inegală. Unele narațiuni au fost autobiografice, precum Noaptea lui Elie Wiesel, în care autorul este inițiat nu în viață, ci în moarte. Altele au investigat aspecte particulare ale vieții în lagăr, precum povestirea lui Tadeusz Borowski, This Way for the Gas, Ladies and Gentlemen, în care viitoarele victime devin executanți doar pentru a dejuca propria lor moarte anunțată.

Alte piese din ceea ce se cheamă „literatura atrocității”, deși scrise în perioade de profundă disperare, reușesc să-și păstreze o anumită detașare: de pildă, însemnările din Ghetoul Varșoviei ale lui Emanuel Ringelblum. Au existat și destul de multe răspunsuri care au coborât în zona unei subiectivități aproape isterice, cum a fost scurta povestire Gardianul (Die Wache) a Salei Pawlowicz, însă operele considerate „de succes” în literatura atrocității au rămas cele care combină descrierea atentă cu rememorarea precisă (o „cerință” aproape indecentă din perspectiva supraviețuitorilor—vezi textul lui Irving Howe, How to Write About the Holocaust).

Unul dintre supraviețuitori, italianul Primo Levi, a reușit să descrie universul concentraționar într-un mod tulburător și convingător în memoriile sale intitulate Mai este oare acesta un om?. Tânărul de 24 de ani, chimist prin formație, era partizan în decembrie 1943, atunci când comandoul său a fost capturat de milițiile fasciste. Levi a fost internat la Fossoli și deportat în februarie 1944 la Auschwitz. La acea dată, pentru că mâna de lucru era din ce în ce mai puțină, autoritățile germane au decis să prelungească speranța de viață a internaților prin creșterea rațiilor și rărirea triajelor. Primo Levi a supraviețuit unsprezece luni până la eliberarea lagărului, pe 27 ianuarie 1945.

Iadul este prin urmare un loc în care umbra goală a omului, redus de la subiect la obiect, se află la mila unor forțe insurmontabile. Pentru un italian cultivat precum Levi, Iadul, cel puțin în puternica lui variantă alegorică dantescă, a reprezentat o noțiune familiară de la vârste fragede. Este, dacă vreți, ceea ce-a făcut din viziunea lui Dante un companion al lui Levi în toată această călătorie a sa prin Infern, sau, un aliat de nădejde atunci când prizonierul devenit autor a trebuit să se confrunte cu dureroasa sarcină de a-și povesti calvarul...

XS
SM
MD
LG