Nu toți demnitarii comuniști erau niște troglodiți. Nu toți purtau ochelari de cal ideologici, cei mai mulți erau însă niște oportuniști venali. Cum se poate explica adeziunea aparent pasională a unor Gheorghe Rădulescu, Dumitru Popescu sau Ștefan Andrei la un sistem evident barbar? Intelectual marxist de modă veche, Ion Gheorghe Maurer (1902–2000) nu a fost niciodată un om al aparatului. Activiștii îl stimau, ori pretindeau că îl stimează, dar simțeau imediat că fac parte din regnuri diferite. Gândeau diferit, vorbeau diferit, aș spune chiar că respirau diferit. Priviți jurnalele de film din epocă și veți vedea că până și modul de a aplauda al lui Maurer diferea de acela al tovarășilor de Comitet Executiv. Despre ce ideologie să vorbești cu Bobu, Postelnicu, Dăscălescu sau Lina Ciobanu? Chiar un Verdeț sau Pană nu puteau ieși din corsetul unei sufocante limbi de lemn. Pierdut în aburii unui alcoolism somnambulic, un Gogu Rădulescu renunțase de multă vreme să-și mai amintească de propria demnitate.
M-am întrebat adeseori ce-a căutat el, în anii clandestinității, în Partidul Comunist din România? Ce putea avea comun distinsul avocat cu proletarii famelici gen Dej, Moghioroș și Apostol, ori cu croitoresele de provincie gen Ghizela Vass ori Marta Cziko, cea care avea să devină atotputernica soție a lui Alexandru Drăghici? Cum a putut nu numai tolera, dar chiar încuraja egocentrismul vindicativ și anti-intelectualismul visceral al lui Gheorghiu-Dej? Bun causeur, caustic, cultivat, hedonist, Maurer se bucura de plăcerile vieții. Murea de plictiseală la plenare, căsca ostentativ, adormea cât mai vizibil cu putință. Nu frecventa cercurile din nomenklatură, prefera compania lui Ion Țiriac. Fiul său, fugit în Germania în ianuarie 1989, povestea într-un interviu de prin 2005 că tatăl său avea o colecție de 32 de puști de vânătoare, dintre care una primită de la regina Angliei, alta de la Sadoveanu. Cum să renunțe jovialul, imperturbabilul Maurer la acele puști, solidarizându-se cu cine știe ce gest protestatar? Puterea, tenisul și vânătoarea, acestea au fost patimile Lenin-ului României. Din câte știu, când s-a pus problema ca Gheorghe Apostol să-l contacteze pe Maurer pentru a semna „Scrisoarea celor 6” din martie 1989, Alexandru Bârlădeanu s-a opus categoric. Îl considera pe Maurer principalul vinovat pentru catastrofa României din acei ani. În plus, Bârlădeanu nu uitase cum Maurer, care îi datora enorm lui Dej, a declarat imediat după moartea marelui său prieten că el personal „nu-i va mai răspunde la telefon Licăi Gheorghiu”.
Prin biografie, voluptăți și gusturi, nevasta sa, Elena, era opusul austerelor veterane ale partidului. Pentru Maurer, cea mai mare bucurie era să bea un pahar de Courvoisier când se întorcea victorios de la vânătoare. Când unchiul meu a fost sancționat în 1959, Maurer s-a întâlnit pe stradă cu mătușa mea, Cristina Luca, se cunoșteau bine de la Conferința de Pace de la Paris din 1946 (el, lângă Dej, ca membru al delegației românești, ea, fostă luptătoare în Rezistența franceză, era corespondenta Scînteii), se mai văzuseră între timp. Maurer fusese el însuși debarcat de Ana Pauker, lucrase ca director al Institutului de Cercetări Juridice, revenise în conducere după 1957. În stilul său ironic, a întrebat-o: „Ce s-a întâmplat cu soțul tău, a fluierat în biserică?” Ceea ce i-a lipsit lui Maurer a fost l’esprit de sérieux. Luând totul în răspăr, afișând cu superbie aere de mare senior, a pregătit calea pentru aliajul de rituri bizantine și delir stalinist reprezentat de domnia lui Ceaușescu. Nu a dorit ca lucrurile să degenereze astfel, s-a scuturat cu dezgust, dar nu a făcut nimic pentru a împiedica noua glaciațiune. În anii în care influența sa a contat (1963–1968), România a avut parte de o minimă, însă reală relaxare.
Pe Jean Maurer l-am cunoscut bine, încă din anii liceului. Era mai mare cu un an, făcea Liceul German. Nu a crescut printre copiii din cartierul de Nord, nu avea prieteni în acea lume. Singura amică a mamei sale cu conexiuni ilegaliste era Tanti Buican, soția sumbrului, încuiatului activist cominternist Alexandru Buican (Arnoldi), absolvent al Școlii Leniniste de la Moscova în anii ’30, luptător în Rezistența franceză, supraviețuitor al lagărelor naziste, numit după război ministru consilier la Belgrad, adjunct de ministru la Învățământ și apoi vicepreședinte al Institutului de Relații Culturale cu Străinătatea (condus oficial, cred, de Mihai Ralea). Locuiau într-un apartament pe strada Andrei Mureșanu, cred că fiul lor, Tudor, a făcut Liceul Caragiale. Tanti se cunoscuse cu întunecatul stalinist la Belgrad, pe vremea când ea era o tânără secretară în aparatul diplomatic. Ana Pauker a fost surprinsă de alegerea lui Buican, se prea poate ca acea „mezalianță” politică să-l fi costat cariera în partid. În 1947, mătușa mea Cristina Luca era atașat de presă în Iugoslavia, atunci s-a cunoscut cu Kardelj și cu Djilas, a pregătit vizita lui Tito la București. Ambasador era Tudor Vianu. Era epoca în care comuniștii se serveau de intelectualii dispuși să colaboreze ca paravan simbolic. Mihail Ralea era ambasador la Washington, Simion Stoilov la Paris, Iorgu Iordan la Moscova, Grigore Moisil la Ankara…
