Leszek Kołakowski anunța astfel declinul tentațiilor oraculare și regresia acelei boli care poate fi numită idolatria politicii: „Există mult mai puțină voință de a oferi sprijin necondiționat ideologiilor defuncte și mai multă înclinație pentru distanțarea de chestiunile politice, dublată de consecința logică a retragerii în zone mai sigure și mai specializate. Ca urmare, probabil că avem acum mai puțini lunatici și escroci influenți, dar și mai puțini mentori intelectuali”. (vezi Leszek Kołakowski, Modernity on Endless Trial, Chicago: University of Chicago Press, 1990)
Personal, consider că intelectualii chiar au șansa de a fi direct implicați în reformarea sferei publice în Europa postcomunistă și pretutindeni. Ei trebuie să-și ia în primire rolul vital de pedagogi civici. Tot ei abordează situațiile alarmante înarmați cu experiența a patru decenii de umilințe, autoflagelări și renașteri morale. Ei vestesc înțelepciunea neconvențională în calitate de spărgători de tabuuri și practicanți ai unei arte politice diferite.
Câtă vreme nu există o clasă politică credibilă, câtă vreme partidele politice rămân incapabile să formuleze interese distincte în lumina unor ideologii distincte, intelectualii vor rămâne necesari în continuarea tranziției democratice. Conștientizarea propriei lor indispensabilități explică de ce anume nu capitulează intelectualii publici. Pentru că au făcut atât de mult pentru prezervarea valorilor comunicării libere încât nu pot pur și simplu să abandoneze corabia și să lase sfera publică pe mâna aventurierilor, mafioților și șarlatanilor. Este adevărat că această dedicare în slujba politicii presupune ca intelectualii să se profesionalizeze, iar unii dintre ei ar putea să trebuiască să renunțe la timpul pe care îl acordă creației artistice. Dar este acest sacrificiu mai puțin meritoriu decât cel pe care l-au făcut intelectualii în timpul vechiului regim?
Este extrem de important ca intelectualii să fie critici cu derapajele morale ce pun în pericol democrațiile lipsite de experiență. Ei sunt cei care au suferit cel mai dramatic consecințele limitărilor libertăților de bază, în special libertatea informației și a expresiei, și nu avem de ce crede că ei vor uita atât de repede prețul pe care au trebuit să-l plătească pentru aceste lipsuri. Dacă ei trebuie să evite tentațiile auto-gratificării, tot ei trebuie să evite și sentimente de impotență istorică autoinduse. Deși nu sunt nici pe departe atotputernici, intelectualii liberali din regimurile postcomuniste rămân depozitarii speranței democratice. Ei sunt cei care pot preveni derapajul către excese tribaliste și le pot reaminti concetățenilor lor faptul că revoluțiile din 1989 nu au avut loc pentru a crea noi penitenciare pentru gânditorii non-conformiști. Nefiind nici complet învingători, nici complet perdanți, intelectualii pot preveni degenerarea revoluțiilor democratice într-o luptă extraordinară pentru resurse, reglări de conturi mai vechi, pentru suprimarea ori falsificarea grotescă a entuziasmului de masă.
Este încă prea devreme pentru a scrie necrologul intelighenției critice est-europene. Fără aceste contribuții, revoluțiile glorioase ale anului 1989 ar fi fost mai puțin grandioase. Abdicarea de la ele ar afecta foarte serios șansele democrației într-o regiune încă frământată de resentimente atavice și spaime premoderne.
În fine, pare că asistăm la o renaștere a mișcărilor etnocentrice, care pot fi văzute inclusiv în state foarte prospere, acolo unde votul în această direcție ajunge la zece, cincisprezece procente din totalul populației. Cred că a fost unul dintre miturile sociologiei acela conform căruia prosperitatea economică și alte evoluții ale modernizării suprimă în vreun chip un număr de nostalgii și nevoi mitologice, așa cum s-a văzut chiar în Europa de Vest în ultimul timp—varietăți de noi ori vechi naționalisme care i-au neliniștit pe mulți oameni.
