Linkuri accesibilitate

„Intelighenția de partid”


Este de presupus că, la ceea ce Gheorghe Gheorghiu-Dej (1901–1965) pregătea în ultimul său an de viață drept Congresul al IV-lea al PMR, Paul Niculescu-Mizil (1923–2008) ar fi urcat oricum în ierarhie. Toate datele trimiteau în această direcție.

Cel mai probabil era ca Leonte Răutu, atât de apropiat de Dej în acei ani, să devină membru titular al Biroului Politic, însărcinat în continuare cu ideologia, iar Paul Niculescu-Mizil să se bucure de un statut egal ca șef al întregului resort internațional al partidului. Relațiile strânse (pe atunci) cu Ceaușescu, care i-a succedat lui Dej în martie 1965, nu au făcut decât să confirme această iminentă ascensiune.

Gh. Gheorghiu Dej, Nicolae Ceaușescu, 1961
Gh. Gheorghiu Dej, Nicolae Ceaușescu, 1961

Vreau deci să spun că, spre deosebire de alți militanți promovați de Ceaușescu imediat după decesul lui Dej și apoi, în iulie 1965, la Congresul al IX-lea al PCR (deci atunci când a avut loc schimbarea denumirii partidului), Niculescu-Mizil nu avea motive să simtă o specială recunoștință față de noul lider. Locul său în vârful piramidei, ca membru al Comitetului Executiv și secretar al CC însărcinat cu problemele ideologice și internaționale, era rezultatul unei cariere bazate pe loialitate, inteligență politică și, în datele marxismului oficial, o gândire mai puțin încorsetată.

La capitolul loialitate, aș menționa rolul său în epurările anti-ilegaliste din 1958–1960. Vreau să precizez aici că nu port și n-am purtat niciun resentiment personal legat de faptul că Paul Niculescu-Mizil a condus ședința de excludere a tatălui meu, Leonte Tismăneanu, fost director adjunct al Editurii Politice și fost șef al Catedrei de socialism științific a Universității din București, în primăvara anului 1960.

Înțeleg prea bine natura jocului ascensiunii și căderii în sectele leniniste, sau, altfel spus, tema victimei și a călăului, pentru a ști că situația ar fi putut fi inversată și că, dacă Dej, Ceaușescu și Răutu i-ar fi cerut-o, deci ordonat-o, tatăl meu ar fi condus cu identic entuziasm o ședință similară de excludere a lui Paul Niculescu-Mizil.

Și, fiindcă a venit vorba de tatăl meu, aș dori să mai precizez două lucruri. Într-un articol din revista 22 de la începutul anilor 2000, intitulat „Partidul, Ceaușescu, România”, fragment din cartea sa Ceaușescu, anii numărătorii inverse (Polirom, 2002), Pavel Câmpeanu (1920–2003) îl menționa pe Leonte Tismăneanu alături de Grigore Kotovski, Vasile Nichita și Miron Belea, ca membru al „grupului de elită” al aspiranților în științe sociale trimiși de PMR să studieze la Școala Superioară de pe lângă CC al PCUS.

Voi scrie cu alt prilej despre ce s-a întâmplat atunci, despre șirul de anchete, trădări, lovituri sub centură și acuzații ignobile menite să ducă la decimarea aparatului ideologic și eliminarea majorității celor care participaseră la construcția sistemului doctrinar stalinist în România. Mulți dintre aceștia, asemenea atâtor activiști dezamăgiți din Ungaria, Polonia sau RDG, influențați de linia antistalinistă a Congresului al XX-lea al PCUS din februarie 1956, îndrăzniseră ca în discuții particulare (taxate ulterior drept „neprincipiale”) să pună sub semnul întrebării propriile lor opțiuni din anii așa-numitului „cult al personalității” și să comenteze critic pe marginea rolului lui Gheorghiu-Dej.

Să spun acum doar că tatăl meu nu făcea parte din grupa de la Moscova, fiind în perioada respectivă reprezentantul PMR în Colegiul de redacție al recent înființatei reviste Problemele păcii și socialismului, cu sediul la Praga. Desemnat provizoriu în această funcție, pe lângă un organism menit să reinstituie „coordonarea” partidelor comuniste, tatăl meu a locuit la Praga, venind sporadic în țară, între mai și septembrie 1958. A participat la o masă rotundă internațională condusă de redactorul-șef Alexei Rumianțev (deci, nu Konstantin Zarodov, cum a scris Paul Niculescu-Mizil în volumul De la Comintern la comunism național, personaj devenit redactor-șef ceva mai târziu).

În septembrie 1958, Ghizela Vass, șefa secției internaționale a CC, i-a comunicat tatălui meu că nu va mai pleca la Praga, fără a-i da vreo explicație clară. Câteva zile mai târziu, era convocat la Comisia Controlului de Partid, condusă de Dumitru Coliu și Ion Vincze, unde era implicat, pe baza declarațiilor vechiului său prieten, Gr. Kotovski (ca și tatăl meu, fost voluntar în Brigăzile Internaționale din Spania, și vecinul nostru în casa de pe strada Grigore Mora 22), în sinistra anchetă ce avea să ducă la excluderile menționate de Pavel Câmpeanu.

Din ceea ce mi-a relatat mai târziu tatăl meu, ancheta urmărea, între altele, incriminarea a numeroși alți activiști ai „frontului ideologic”, inclusiv a lui Valter Roman, directorul Editurii Politice (acest lucru, în pofida serviciilor aduse de Roman lui Gheorghiu-Dej în timpul Revoluției Maghiare și apoi, în perioada domiciliului forțat în România a grupului Imre Nagy).

Personal, îmi amintesc cu precizie acele momente: aveam șapte ani, intram în clasa întâi, eram coleg de școală cu mulți copii ai înaltei nomenklaturi. Țin minte starea de tensiune, stresul insuportabil în care trăiau părinții mei și atâția dintre apropiații familiei noastre (amintesc doar pe sora mamei mele, Cristina Luca-Boico, al cărei soț, Mihail Boico, primea și el un vot de blam cu avertisment ca membru al aceluiași „grup fracționist”).

Mai știu că, atunci când Rumianțev a vizitat Bucureștiul, cred că în 1960, fiind primit de Gheorghiu-Dej, a întrebat de amicul său Leonte Tismăneanu pe care ar fi dorit să-l revadă. I s-a răspuns, de către persoana de la secția externă, că, evident, Leonte Tismăneanu nu se afla în București. Despre revista de la Praga și rolul PMR în activitățile acesteia, Paul Niculescu-Mizil ne-a spus și lucruri de mare interes: luptele purtate de exponenții direcției „policentriste” (spre a relua formula lui Palmiro Togliatti) cu cei ai hegemonismului sovietic (adeseori aceștia erau reprezentanții micilor partide latino-americane, dar și comuniștii maghiari, greci, bulgari).

Aș aminti însă faptul că experiența pragheză a jucat un rol formativ esențial în constituirea unei elite a „intelighenției de partid”—ceea ce eu am numit cândva the party intellectuals, pornind de la o noțiune gramsciană, anume aceea a „intelectualilor organici”—în cadrul aparatului ideologic al PCUS.

Vezi comentarii

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG