Anul 1989 a fost simultan un moment de grandoare și unul de sublim final pentru intelectualii central și est-europeni. Preț de peste patru decenii, ei au putut fi descriși ca aparținând unei categorii sociologice și politice aparte. Au împărtășit caracteristici care i-au distins de colegii lor din Occident: afirmarea existenței valorilor morale, refuzul de a susține chiliasmul utopic, paradigmele redemptive sceptice, precum și respingerea colectivismului în oricare din încarnările sale.
În numeroase cazuri, politica a fost privită ca un degradant exercițiu întru ipocrizie. Vorbesc aici, desigur, despre acei intelectuali care au rezistat și/sau au subminat regimurile leniniste ale regiunii. Mă gândesc în special la cei care au alimentat cultura și revizionismul democratic anti-comunist, acei indivizi care au creat în cele din urmă mișcarea disidentă. Ei erau intelighenția critică, „forțele armate” ale tăcutei revoluții din 1989.
Unele din cele mai importante evenimente ale Europei Est-Centrale au fost atrase de intervenția intelighenției critice în dezbaterile publice: de la Cercul Petöfi din Budapesta la Cele 2000 de cuvinte ale lui Ludvík Vaculík în timpul Primăverii de la Praga, fără a mai vorbi despre imensul impact al eseului lui Václav Havel, Puterea celor fără de putere, în întreaga regiune.
Experiențele redeșteptării politice în Europa Centrală și de Est au generat un statut special pentru intelectuali. Au fost făcuți să se simtă importanți și de neînlocuit. Discursul lor a permis emanciparea până în punctul demitizării minciunii prevalente și i-a invitat pe oameni să trăiască în adevăr. Viziunea lor asupra politicii a fost fundamental anti-politică, adică anti-machiavelică. Ei au respins logica docilității și au propus în schimb una a onoarei, sedițiunii și eliberării. În timp ce sistemul încerca să atingă toate aspectele vieții cu ale sale tentacule ideologice, intelectualii critici au oferit o viziune alternativă care a suspectat orice adevăr ultim cu excepția aceluia al libertății. Au jucat, desigur, un joc periculos; au plătit cu ani de închisoare sau exil; și totuși, eforturile lor au fost răsplătite până la urmă prin sprijinul populației.
Ceea ce trebuie să reținem atunci când analizăm moștenirea intelectualilor critici după 1989 este că preluarea puterii nu a fost visul disident suprem: activiștii antipoliticii anilor 1970 și 1980 erau pregătiți să restaureze adevărul și moralitatea în sfera publică, să reabiliteze virtuțile civice și să pună capăt metodelor totalitare de control, intimidare și coerciție. Intențiile lor au fost, într-adevăr, radicale, însă doar în ceea ce privește instituțiile care păstrau mașinăria partidului-stat leninist în mișcare. Revoluția lor a fost auto-limitată. Ei doreau detonarea regimurilor leniniste cu dinamita valorilor democratice. În acest sens, au reușit!
Este adevărat, noua ordine politică nu a fost tocmai un paradis liberal, în vreme ce o seamă întreagă de neplăcute fenomene au ieșit la suprafață: cinismul, corupția, împuternicirea economică a foștilor nomenclaturiști, impulsuri șovine și naționaliste de intoleranță și ură, noi forme de excluziune și aroganță etnică. Așadar, Europa Estică și Centrală post-1989 este un laborator politic și economic în care noile aranjamente instituționale au fost influențate (și încă mai sunt) de moștenirile a patru decenii de leninism.
În 1989, atunci când regimurile comuniste se prăbușeau, atitudinea prevalentă în aceste țări față de intelighenția critică a fost una de simpatie și chiar admirație. Trei decenii mai târziu, intelectualii par să-și fi pierdut mare parte din aura morală și sunt adesea atacați drept campioni ai futilității, arhitecți ai dezastrului și visători incorijibili.
