Linkuri accesibilitate

Internaționalismul mistic al bolșevismului


Cum explicăm fanatismul revoluționar în secolul XX? Cum a fost posibilă orbirea unor întregi generații? Ce explică adeziunile înfierbântate, devoțiunile nevrotice, acele „căderi la Partid“ despre care scriau Aleksander Wat și Belu Zilber? Putem limita subiectul, cum se întâmplă uneori pe varii forumuri conspiraționiste, și nu doar acolo, la ceea ce se numește, falsificator, calomniator și denigrator, „complotul iudeo-bolșevic“? Cum s-a constituit reacția inversă, de dezgust în raport cu masacrele ordonate de Stalin și cu abjectele mascarade propagandistice eufemistic denunțate de Hrușciov drept „cultul personalității”? Care a fost fenomenologia abjurării, a deșteptării, a rupturii cu mirajul totalitar? A apărut la Humanitas, în colecția „Zeitgeist”, volumul clasic The God that Failed (Zeul care a dat greș). Publicată în 1949, la începutul Războiului Rece, fiind percepută drept un veritabil manifest anticomunist, cartea a fost tradusă în franceză cu titlul Le Dieu des ténèbres și a apărut în colecția „Liberté de l’esprit“ condusă ani de zile de Raymond Aron la editura Calmann-Lévy.

În remarcabilul său dialog cu Daniel Cristea-Enache (Ce a fost, cum a fost, Polirom, 2013), regretatul profesor Paul Cornea (1923–2018) se referea pe larg și la acel volum esențial. Tot la Humanitas a apărut și traducerea uneia dintre marile cărți pe subiectul auto-amăgirii și al de-convertirii, volumul de dialoguri între Czesław Miłosz și Aleksander Wat. În cartea mea, intitulată Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană (tradusă la Polirom de Laura Lipovan), am examinat în adâncime ceea ce s-a numit „the revolt of the mind”, chestiunea apostaziei în sectele comuniste. Ce i-a determinat, de pildă, pe un Karel Kosík ori pe un Jiří Dienstbier să se despartă de leninism și să susțină „socialismul cu chip uman” și apoi, după înfrângerea Primăverii de la Praga, să devină disidenți? Aceeași întrebare este valabilă pentru un János Kis, Jacek Kuroń și Bronisław Geremek.

Răspunsul îl găsim, în mare măsură, în scrierile autobiografice ale marelui apostat care a fost Milovan Djilas. Am lângă mine, când scriu aceste rânduri, volumul lui Djilas, Of Prisons and Ideas, cu autograful autorului. Este unul dintre acei intelectuali care, plecând dinspre fanatismul cominternist, a reușit să se emancipeze, să se debaraseze de cămașa de forță a ideologiilor utopice. Ne-am întâlnit la Washington în martie 1988, m-a prezentat tatălui său istoricul Aleksa Djilas, de care mă leagă o veche prietenie. Djilas o cunoscuse la Belgrad, în 1947, pe sora mamei mele, Cristina Luca, fostă luptătoare în Franța, în maquis, devenită diplomat cultural al guvernului Groza. În acel ceas de conversație am vorbit despre Ana Pauker și Tito, despre Moša Pijade și Edvard Kardelj. Cu Aleksa m-am revăzut la Varșovia, cred că în 2007, la o conferință NEXUS organizată de Rob Riemen, autorul acelei cărți de o mare frumusețe intitulată Noblețea spiritului, tradusă la editura Curtea Veche în colecția „Constelații”.

În Polonia, România și Ungaria, neîndoios, a existat, în prima fază a regimului comunist, o prezență masivă a militanților de origine minoritară (ucraineni, evrei, maghiari, bulgari) în aparatele de dominație (partid, Securitate, ideologie, planificare, etc.). Subiectul a fost examinat, între alții, de către Pavel Câmpeanu, Robert Levy, Liviu Rotman și Andrei Roth. În Ungaria și Polonia, fenomenul a fost poate chiar mai pronunțat decât în România, cum demonstrează chiar „Memorandumul de la Snagov“ al lui Imre Nagy. Așa cum scria marele scriitor polonez Czesław Miłosz, nu era vorba despre niciun „mister rasial”, ci de atracția exercitată de internaționalismul mistic al bolșevismului asupra unor membri ai grupurilor discriminate și persecutate în perioada interbelică și, mai ales, în anii războiului. Apoi, trebuie să luăm în seamă că în fruntea PCR s-a aflat, între 1945 și 1965, Gh. Gheorghiu-Dej, un stalinist de origine etnic românească, pentru că tot etnici români au fost: Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici, Gh. Apostol, Chivu Stoica, N. Ceaușescu, Constantin Pârvulescu, Ilie Verdeț, Manea Mănescu, Constantin Dăscălescu, Suzana Gâdea, Ion Ioniță, Ştefan Andrei, Cornel Burtică, Virgil Trofin, Ion Stănescu, Cornel Onescu, Nicolae Pleșiță, Ion Iliescu, Ion Traian Ştefănescu, Eugen Florescu, Tamara Dobrin, Nestor Ignat și atâția alții.

Nici Iosif Chişinevschi, nici Ana Pauker, nici Vasile Luca, nici Gheorghiu-Dej nu acționau în virtutea unei motivații „naționale”. Acești oameni erau „exteriori” nu prin etnie, ci prin ideologie, fie că se numeau Gheorghe Gheorghiu sau Iosif Chişinevschi, Władysław Gomułka sau Roman Zambrowski, Antonín Novotný sau Bedřich Geminder. Nu întâmplător și-a intitulat Teresa Torańska volumul de interviuri cu magnații staliniști ai Poloniei Oni (Ei). Erau soldați devotați ai Stalintern-ului, spre a relua un termen propus de doi ex-comuniști germani refugiați în anii războiului în Statele Unite, scriind sub pseudonimul „Ypsilon”, lucrare recenzată de respectatul kremlinolog Bertram Wolfe.

Acești fanatici din România, grupați într-o sectă mesianică în care „mântuitorul” purta numele Stalin, serveau interesele Kremlinului, ca și Mátyás Rákosi și Ernő Gerő în Ungaria, ca și Klement Gottwald și Rudolf Slánský în Cehoslovacia, ca și Bolesław Bierut (nume născut prin combinația dintre alias-urile sale, Bienkowski și Rutkowski) și Jakub Berman în Polonia, ca și Wilhelm Pieck și Walter Ulbricht în RDG, ca și Gheorghi Dimitrov și Vîlko Cervenkov în Bulgaria, ca și Enver Hoxha și Mehmet Shehu în Albania (mă refer în primul rând la perioada luării puterii). La fel, în Vest, Palmiro Togliatti (Ercoli) și Luigi Longo (nom de guerre Gallo în timpul Războiului Civil din Spania) în Italia, Maurice Thorez și Jacques Duclos, în Franța, serveau necondiționat linia Moscovei.

În final, recomand cartea regretatului istoric Viktor Zaslavsky și a soției sale, profesoara Elena Agarossi, Stalin and Togliatti: Italy and the Origins of the Cold War (Woodrow Wilson Center Press/Stanford University Press, 2011), un studiu superb documentat care probează totala înfeudare a PC Italian în raport cu directivele lui Stalin. În anii de început ai Războiului Rece, elita comunistă italiană era complet dirijată de PCUS (Viktor Zaslavsky, Elena Agarossi, op. cit., p. 24). Le fel și aceea românească, fără rezerve, fără scrupule, fără remușcări. Să citez în concluzie aceste cuvinte ale lui Eric Hoffer: „...there is often a monstruous incongruity between the hopes, however noble and tender, and the action that follows them” (Există adesea o nepotrivire monstruoasă între speranțe, oricât de nobile și inimoase, și acțiunea care le succede).

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG