Linkuri accesibilitate

Intervenția leninistă: „În afara Bisericii nu există mântuire”


vladimir-tismaneanu-blog-2016

Preluarea bolșevică a puterii în octombrie 1917 a deschis o perioadă de război ideologic global care ar fi putut fi oprit doar cu prăbușirea URSS, în 1991 („secolul extremelor”, așa cum numește Eric Hobsbawm această epocă, sau, spre a folosi terminologia lui George Lichtheim, mai târziu preluată de Ernst Nolte, „războiul civil european”).

Ca urmare a lui Lenin, un nou tip de politică s-a născut în secolul XX, una bazată pe fanatism, elitism, devotament neclintit față de o cauză sacră și subjugarea totală a rațiunii critice în favoarea lealității față de o autointitulată „avangardă” a unor iluminați militanți. Proclamarea exaltată a Clarei Zetkin la al treilea congres de partid al KPD (Partidul Comunist German) în 1923 a reflectat etosul unei noi religii politice pe cale să se nască: „Scoateți-vă pantofii! Pământul pe care stați este pământ sfânt. Este un teren sanctificat prin lupta revoluționară și sacrificiile revoluționare ale proletariatului rus”.

Odată cu Lenin, activistul s-a transformat într-un revoluționar de profesie (indiferent de origine, intelectuală sau proletară—Heinz Neumann sau Ernst Thälmann în KPD; Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, David Fabian sau Lucrețiu Pătrășcanu în PCR). Prin urmare, fanaticul revoluționar a căutat izbăvirea în ridicarea mișcărilor de masă (Adepții fanatici). Ea/el a reprezentat un soldat jucând cartea unei nou dobândite și virtuoase identități, validată de justețea misiunii globale (The Revolution of the Saints).

Într-o carte importantă, Claude Lefort, distinsul filosof politic francez , propunea o teză în mod deliberat controversată. Angajându-se într-o dispută cu François Furet și Martin Malia, Lefort susținea că bolșevismul (sau, în general, comunismul secolului XX) nu a fost pur și simplu un miraj ideologic (La complication: Retour sur le communisme). Ideologia a contat enorm, așa cum a demonstrat Soljenițîn, cel despre care Lefort a scris mult. Dar pasiunea ideologică singură sau voința de a impune un plan utopic nu pot explica longevitatea și intensitatea fenomenului comunist.

În spiritul sociologiei franceze (Emile Durkheim și Marcel Mauss), Lefort a susținut că ar fi mai productiv să privim comunismul ca pe un „fapt social total”. Sistemul totalitar poate fi perceput nu doar ca o superstructură emoțional-intelectuală, ci și ca un ansamblu instituțional inspirat de aceste pasiuni. Cu alte cuvinte, nu este marxismul originar format în tradiția revoluționară occidentală cel care explică tragedia sovietică, ci, mai degrabă, mutația introdusă de Lenin.

Există, fără îndoială, o tentație autoritară în inima proiectului marxist, dar ideea partidului ultracentralizat, sectar, extrem de militarizat, alcătuit dintr-o minoritate de „aleși” informați care dețin gnoza în vreme ce predică retorica egalitară pentru mase, este direct legată de intervenția lui Lenin în evoluția social-democrației ruse și europene. Noutatea revoluționară a lui Lenin constă în cultul pentru dogmă și înălțarea partidului la rangul de unic interpret legitim al adevărului revelat (o trăsătură a mișcărilor totalitare revoluționare de dreapta):

„Chiar și atunci când nu era încă un partid monolitic sau un partid unic, a combinat aceste două caracteristici în mod potențial deoarece a reprezentat Partidul-ca-Unul, nu un singur partid între altele (cel mai puternic, mai cutezător dintre ele), ci acel partid al cărui scop a fost să acționeze sub impulsul unei singure voințe și să nu lase nimic în afara orbitei sale, cu alte cuvinte, să se amalgameze cu statul și societatea”. (The Political Forms of Modern Society)

În plus, Lefort sublinia rolul prescriptiv al presupusului Cuvânt revelat ca trăsătură definitorie a totalitarismului de stânga: „Textul [Scrierea] era menit să răspundă tuturor întrebărilor apărute în cursul evenimentelor. Prezentându-se pe sine simultan ca origine și sfârșit al cunoașterii, Textul necesita un anumit tip de cititor: membrul Partidului Comunist” (La complication).

Într-adevăr, Lenin a dus la extrem ideea unei relații privilegiate între „teoria revoluționară” și „practică”. Cea din urmă se formează (materializează) pe sine în figura prezumat infailibilului partid, custode al unei omnisciențe („infailibilitate epistemică”, spre a folosi termenul lui Giuseppe di Palma) care definește și exorcizează orice îndoială ca formă a trădării.

Partidul a fost învestit cu trăsături demiurgice înlocuind de fapt clasa revoluționară—o elită înzestrată de istorie cu misiunea salvării umanității prin revoluție. Din acest punct de vedere, Robert C. Tucker a diagnosticat corect invenția lui Lenin:

„Revoluțiile nu vin pur și simplu, afirma el, ele trebuie să fie făcute iar realizarea lor necesită o organizație de revoluționari funcțională și constituită adecvat. Marx a proclamat inevitabila și iminenta pogorâre a revoluției socialiste proletare mondiale. Lenin a realizat că venirea nu era nici inevitabilă, nici în mod necesar iminentă. Pentru el—și aceasta a fost o idee fundamentală aflată la baza lucrărilor programatice ale bolșevismului său, deși nu a formulat-o niciunde în exact aceste cuvinte—nu a existat nicio revoluție în afara partidului. Extra ecclesiam nulla salus”. (Bolshevik Culture)

Vezi comentarii (1)

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG