Antinostalgia 2020 - prima dezbatere
Radio Europa Liberă reia seria dezbaterilor „Antinostalgia – privind spre viitor”.
„Și eu am trăit în comunism: părinți – copii: ce ați făcut, ce am fi făcut?” – este tema primei dezbateri.
Invitați speciali: scriitoarea și activista civică din România, Ana Blandiana și Mark Mazureanu, fondatorul Academiei de Jurnalism Cetățenesc din Chișinău, profesor de științe politice și activist civic.
Dezbaterile au loc:
Joi, 6 februarie, ora 11.40, Liceul teoretic Alexei Mateevici din Căușeni (str. Alexei Mateevici, 1).
Joi, 6 februarie, ora 17.00, Tucano Coffee Brasil din Chișinău (str. Alexandru cel Bun, 91A).
Vineri, 7 februarie, ora 12.00, Liceul teoretic Meșterul Manole din satul Sălcuța, Căușeni.
Vineri, 7 februarie, ora 17.30, Biblioteca municipală B. P. Hașdeu, Chișinău (bd. Stefan cel Mare și Sfânt, 148).
Pe toată perioada comunistă, în societățile din țările baltice a existat înțelegerea tacită a faptului că Uniunea Sovietică a ocupat ilegal aceste teritorii, iar adevărul spus în familie era considerat ca vaccin administrat copiilor împotriva minciunii și propagandei sovietice. Aceste discuții din familie alimentau și un anumit teribilism al tinerilor și dorința lor de a cunoaște lumea dincolo de punctul de vedere al regimului oficial.
„Familia și cercul cel mai apropiat de prieteni era mediul în care oamenii totuși puteau să fie ei înșiși și se puteau opune într-o formă sau alta sistemului existent”, spune într-un interviu pentru Europa Liberă experta letonă Zaneta Ozolina, profesor universitar și fostă consilieră a ex-președintei Letoniei, Vaira Vike-Freiberga. Aceasta notează că în stradă părinții nu vorbeau cu copiii lor despre Letonia de dinainte de anul 1940, dar atunci când familia rămânea în intimitatea ei se discuta practic despre toate. Această abordare a fost exact ceea ce a determinat mișcarea rapidă a țărilor baltice către UE și NATO după destrămarea URSS.
Interviul cu Zaneta Ozolina face parte din proiectul Antinostalgia - privind spre viitor, realizat de Europa Liberă cu susținerea Ambasadei SUA în Republica Moldova. Tema primului ciclu de dezbateri este: „Și eu am trăit în comunism. Părinți – copii: ce ați făcut, ce am fi făcut?”. Discutăm despre cât de multe lucruri au avut părinții curajul să le spună copiilor despre suferințele și persecuțiile la care au fost supuși în perioada comunistă și ce impact a avut acest lucru asupra generațiilor care au crescut și asupra prezentului și viitorului – ale Republicii Moldova și României în egală măsură.
Europa Liberă: Doamna Zaneta Ozolina, discuția pe care o avem astăzi se referă la relația dintre părinți și copii în perioada comunistă. Într-un interviu pe care l-am făcut acum vreun an și jumătate, spuneați că „în fiecare familie din țările baltice au existat victime care au suferit”. Ne amintim că era după război, erau execuții, foamete, deportări… Cum a gestionat societatea din țările baltice această relație? Cât de mult s-a spus copiilor despre suferințele prin care au trecut părinții și bunicii?
Zaneta Ozolina: „Este evident că unul din motivele pentru care națiunea letonă a supraviețuit în istorie, în pofida unor turnuri foarte complicate ale sorții, este, cât n-ar suna de ironic, atitudinea foarte duplicitară față de tot ce se întâmpla. În stradă evident că părinții nu vorbeau cu copiii lor despre Letonia de dinainte de anul 1940, dar atunci când familia rămânea în intimitatea ei – fie în apartament, fie la o bucătărie, așa cum se obișnuia în perioada sovietică, acolo se discuta practic despre toate. Chiar dacă nu se spuneau anumite detalii, pentru că detaliile erau în arhive sau în cărți interzise, erau totuși anumite istorii individuale și aceste istorii individuale călătoreau dintr-o casă în alta.
Când eram fetiță, deja adolescentă, cred că toată lumea în clasa mea știa că Letonia, între anii 1918 și 1940, era o țară destul de cunoscută în Europa, măcar și pentru faptul că exportam cea mai mare cantitate de bacon și unt în Marea Britanie. Știam cu toții că Letonia era cunoscută și prin faptul că avea cel mai mare procent de studenți în Europa. Adică erau astfel de detalii pe care le știa practic fiecare copil, fiecare adolescent.
Evident că acestea erau un fel de semi-fapte din semi-adevăruri, pentru că toată istoria nu avea cum să încapă în aceste povești de familie.
Așa aș răspunde la întrebarea dumneavoastră.”
Europa Liberă: Ceea ce spuneți este total diferit de ceea ce s-a întâmplat în Republica Moldova, dar și în România. Pentru că aici, în familii, părinții noștri încercau să ne protejeze, de teama că vom spune prea multe la școală, sau din teama că vom avea noi, copiii, dileme morale. Și, din acest motiv, a crescut o generație care a fost foarte expusă propagandei din acea perioadă comunistă, în special în școli. În țările baltice nu exista frica de consecințe, frica de faptul că copiii vor spune mai mult decât trebuie la școală?
Zaneta Ozolina: „Evident că nu există un singur model după care se construiau relațiile dintre părinți și copii în perioada sovietică, dar și fenomenul fricii despre care ați vorbit. Dacă ar fi să privim către majoritatea familiilor din Letonia, putem spune că exact acest semi-adevăr crea o atmosferă de incertitudine, inclusiv de frică. Evident că familiile unde erau oameni reveniți din Gulag și care au suferit foarte mult nu vorbeau despre asta în afară, dar oricum copilul, nepotul vedea suferințele mamei sau ale bunicii care a revenit din Siberia. Nu aveați cum să ascundeți asta, nu aveați cum să-i spuneți că realitatea este total opusă. Iar atunci când cineva încerca să prezinte realitatea diferit, puteai să vezi imediat dacă este minciună sau adevăr.
Iată de ce exista o anumită stare de spirit schizofrenică – pe de o parte, te prefăceai că totul este bine, dar undeva în adâncul sufletului înțelegeai că lucrurile sunt departe de a fi în regulă și că libertatea omului și libertatea sufletului suferă foarte mult.
Astfel de situații duplicitare creau un fundal care te făcea să nu prea crezi în esența regimului existent…
Aducându-mi aminte de anumite momente din copilăria mea, cred că una din amintirile cele mai vii a fost atunci când pentru prima dată echipa de hochei a Uniunii Sovietice a jucat cu canadienii. Atunci, jumătate din familia mea ținea cu Uniunea Sovietică și jumătate – cu Canada. Și pentru mine, o personalitate încă neformată, nu era important cine va câștiga – Canada sau Uniunea Sovietică, ci întrebarea importantă era: „Cum de se face că una și aceeași familie vede atât de diferit un eveniment sportiv?”.
Și iată că astfel de situații duplicitare, cu două fețe, creau un fundal care te făcea să nu prea crezi în esența regimului existent.
Frica, ea desigur că exista. Existau familii care trăiau într-o frică foarte puternică, în special cele care au avut foarte mult de suferit din cauza represiunilor sau care au avut rude omorâte. Frica exista și în familiile oamenilor cu funcții înalte – în cazul lor un cuvânt spus greșit putea să distrugă cariera unui om.
Dar dacă mă întrebați pe mine și dacă vorbim despre niște stereotipuri și modele care se formau în familie, atunci în mediul în care am trăit eu era mai degrabă această atmosferă de realitate duplicitară. Și dacă trăiești într-o astfel de atmosferă, pur și simplu nu crezi (în retorica oficială). Și în momentul în care ai posibilitatea să vezi direcția în care se vede adevărul la capătul tunelului, atunci frica dispare și nu mai ai întrebări – pur și simplu mergi în direcția unde este libertatea.”
Europa Liberă: Putem spune în aceste circumstanțe că familia în Letonia era o formă de rezistență împotriva regimului comunist?
O anumită formă de protest se manifesta în familie, dar ea exista...
Zaneta Ozolina: „Indiscutabil. Dar, din nou, nu vreau să spun că a existat un singur model. În orice caz, familia și cercul cel mai apropiat de prieteni era exact acel mediu în care oamenii totuși puteau să fie ei înșiși și se puteau opune într-o formă sau alta sistemului existent.
De exemplu, foarte mulți prieteni de-ai mei, cunoștințe, rude, poate nu neapărat ca formă de rezistență la început, dar din curiozitate, din spirit de aventură încercau, pe 18 noiembrie, când este Ziua independenței Letoniei, să facă tot felul de acțiuni legate de simbolurile independenței. Da, aceasta era o anumită formă de protest. Da, ea se manifesta în familie, dar ea exista.
Sau, un al doilea moment de care sunt legate mai multe exemple (de rezistență) era Crăciunul, care era interzis în Uniunea Sovietică. Și totuși tinerii, studenții, elevii din clasele mari încercau, măcar prin broasca ușii, să vadă ce se întâmplă în biserică. Adică această dorință de a cunoaște lumea nu din punctul de vedere al regimului oficial, al poziției oficiale a existat întotdeauna în societățile din toate cele trei țări baltice. Și poate că și din acest motiv transformările s-au produs mult mai rapid în țările baltice, și poate că anume din acest motiv pentru Letonia, Estonia și Lituania nu se pune problema dacă să fie sau nu în Uniunea Europeană. Pentru că fără Uniunea Europeană există riscul foarte mare să revenim acolo de unde vom fi nevoiți să privim către lume prin broasca ușii.”
Europa Liberă: Ați anticipat întrebarea mea – aceste discuții sincere care existau în familie, cu copiii, în relația părinți-copii, ce au adus ele în consecință în plan istoric pentru țările baltice și în perspectiva coeziunii sociale?
Zaneta Ozolina: „Nu întâmplător la începutul discuției am amintit faptul că Letonia a fost o țară de succes în perioada dintre cele două războaie mondiale. Și atunci când Letonia își începea calea de revenire la independență, la sfârșitul anilor 80 - începutul anilor 90, lozinca principală era că Letonia trebuie să revină acolo unde se afla la sfârșitul primului război mondial.
Adică narativul istoric nu era despre necesitatea de a crea ceva inedit, ceva nou, ci era o revenire la propriile rădăcini, la acel sistem politic și acel mediu politic din care Letonia a fost smulsă cu dinții războiului, ai stalinismului și ai comunismului.
Adică nu aveam niște imagini și modele idealiste – era pur și simplu nevoia de a reveni în spațiul de care noi aparțineam ca scop, interese și valori.
Dacă noi am fi fost în „cizmele” lor, în pielea lor, cum ne-am fi comportat noi?...
Iată de ce toată această cale pe care Letonia a parcurs-o din anii 90-91 până în prezent este practic calea care amintește, iar și iar, generației precedente, celei actuale, dar și viitoarelor generații că locul nostru este în Europa. Locul nostru este împreună cu acele țări care deja au creat sisteme democratice, care, da, au și probleme, și tot felul de tensiuni. Dar dacă e să ne uităm global, la nivel de valori, de bunăstare socială, de dezvoltare economică, vedem că nu există în lume alte țări mai prospere decât cele europene. Iată de ce această orientare pro-europeană este foarte, foarte accentuată.
Și trebuie să spunem că la începutul anilor 1990 nu puteam vorbi despre faptul că 60 sau 70 la sută dintre oamenii de la noi erau siguri că viața în UE va fi mai bună. Însă după 2009-2010, când în Letonia a fost o criză economică și financiară foarte puternică, dezvoltarea a luat turații și putem spune că după 15 ani de aflare în UE majoritatea populației, peste 60 la sută, consideră că alegerea a fost una corectă.
Deci, pe de o parte, există aceste narative universale despre valorile europene, despre apartenența la comunitatea europeană, dar pe de altă parte sunt pași foarte practici, sunt politici foarte practice și rezultatele acestor politici le poate simți fiecare cetățean al Letoniei și al UE în general.”
Europa Liberă: Doamna Ozolina, privind în spate, cum credeți, părinții Dumneavoastră ar fi putut face mai mult pentru a rezista regimului de atunci și a oferi un viitor mai bun copiilor?
Zaneta Ozolina: „Știți, este o întrebare foarte dificilă. Și nu doar din punctul Dvs. de vedere ca jurnalist, dar este și o întrebare foarte complicată și personală pe care cred că fiecare om o pune părinților lui: „Ai fi putut oare proceda altfel? Ai fi putut face lucrurile mai bine?”. Și, știți, mie, ca cercetător, nu-mi plac întrebările ipotetice.
Poate că ar fi putut. Dar dacă noi am fi fost în „cizmele” lor, în pielea lor, cum ne-am fi comportat noi? Eu nu sunt atât de sigură că acel model, sau acea „rochie” în care vrem să-i „îmbrăcăm” pe părinții noștri am fi fost în stare să o acceptăm pentru noi înșine.
Iată de ce nu vreau să speculez pe această temă, este una prea individuală.”
Europa Liberă: Exact asta este una dintre întrebările pe care ni le punem în cadrul acestei dezbateri – cum ar fi procedat generația actuală, cum am fi procedat noi, sau tinerii din ziua de azi, dacă ar fi fost în acele circumstanțe? Dumneavoastră lucrați cu tinerii în fiecare zi, sunteți profesor universitar. Cum credeți că ar fi procedat generația actuală dacă ar fi fost pusă în circumstanțele de atunci?
Zaneta Ozolina: „Eu cred că reacția tinerei generații ar fi fost la fel de diversă precum este și societatea. Eu presupun că dacă s-ar fi pus problema unui atac armat asupra Letoniei, cred că majoritatea tinerilor și-ar apăra patria, pentru că, într-adevăr, ar avea ce pierde.
Dacă vorbim despre diverse amenințări hibride, atunci poate că unii nu ar simți că viața lor și a celor apropiați este în pericol.
Această conștientizare a responsabilității pentru țară a crescut după evenimentele din Ucraina…
Adică aici pot fi situații diferite. Dar vă dau un singur exemplu. Când în 2014 Rusia a anexat Crimeea, în Letonia nivelul de securizare a fost ridicat foarte mult. Și oamenii discutau foarte mult despre ce ar trebui să facă ei și apropiații lor, ce se poate face, cum trebuie să se reacționeze. Și foarte mulți – foarte mulți tineri și chiar oameni nu foarte tineri – s-au înscris în unități de apărare civilă. Și un student de-al meu, care în acea perioadă lucra la Bruxelles, s-a înscris și el în aceste unități și o dată pe lună își plătea avionul pentru a veni la Riga și a participa la exerciții. Și am astfel de exemple foarte multe. Cert este faptul că în societate nu există pasivitate.
Trebuie să spun că, din păcate, această conștientizare a responsabilității pentru țară a crescut după evenimentele din Ucraina. Dar, oricum, nu există atitudini superficiale de genul: „Îmi este indiferent”. Da, poate că în fiecare zi, când se trezesc sau merg la culcare, tinerii nu se gândesc doar la cum să-și apere țara, dar dacă vor apărea situații care vor pune sub semnul întrebării independența țării, eu cred că majoritatea își vor face datoria.”
Europa Liberă: Cum vă explicați stările de spirit nostalgice care apar în țările din Europa de Est în special? Vedeți vreo legătură dintre aceste stări de spirit și, de exemplu, propaganda care vine din Federaţia Rusă?
Zaneta Ozolina: „Știți, îmi va fi foarte greu să răspund la această întrebare dintr-o perspectivă universală, pentru că, lucrând cu tânăra generație, eu, sinceră să fiu, nu am auzit niciodată niciun fel de nostalgii după regimul sovietic și după cum era viața în Uniunea Sovietică.
Sentimente nostalgice poate că apar în discuțiile și în narativele generației mai în vârstă. Dar aici trebuie, din nou, să facem diferența. Sunt oameni care regretă că nu mai au pensie personală, că nu mai au multe dintre beneficiile care reveneau liderilor Partidului Comunist. E ceva diferit de nostalgia legată de anii tinereții, când și iarba era mai verde, și cerul mai albastru și, în general, nu dureau genunchii și nici capul. Adică și aici există un spectru foarte diferit.
Cred că nimeni nu-și dorește să revină într-un trecut ca în vremurile sovietice...
Dar nu putem vorbi despre nostalgie. Dacă e să ne uităm la procentul de tineri vorbitori de letonă și de rusă, putem vedea că ei lucrează și învață în Europa, în egală măsură și letonii, și rușii. Dacă ar fi avut nostalgii, ar fi învățat la Petersburg, Moscova și Kaliningrad. Dar nu există o astfel de tendință, să vrea un număr mare de oameni să locuiască acolo.”
Europa Liberă: Spuneți-mi care este rețeta pentru a nu repeta greșelile trecutului?
Zaneta Ozolina: „Cred că e cea mai grea întrebare pe care mi-ați pus-o azi. Nu există o rețetă unică despre cum să eviți o glorificare inutilă a trecutului.
Eu cred că tinerii trebuie să privească către momentul prezent și dacă nu le convine ceea ce au în prezent, contextul în care sunt puși, atunci să știe clar ce viitor își doresc pentru ei și pentru copiii lor. Și eu cred că nimeni nu-și dorește să revină într-un trecut așa cum a existat el în vremurile sovietice – când trebuia să te gândești ce spui; când trebuia să te porți frumos ca să ai posibilitatea să călătorești în străinătate; când exista un singur partid politic și nu aveai dreptul că-ți creezi o organizație proprie. Și pot să mai amintesc încă multe și multe alte lucruri…
Pentru tineri există o singură cale: este calea spre viitor. Și ei singuri trebuie să decidă în ce viitor vor să trăiască.”
Europa Liberă: Doamna Zaneta Ozolina, vă mulțumesc foarte mult pentru această discuție.
Zaneta Ozolina: „Vă mulțumesc și eu și succese!”
