Cine sunt persoanele fără adăpost și cum s-au schimbat într-un deceniu politicile statului față de acești oameni, printre alte categorii de persoane vulnerabile? Câtă vină poartă societatea și câtă individul pentru faptul de a fi ajuns declasat? Ce șanse au sau ce șanse li se oferă celor descalificați social pentru a reveni la o viață normală? O convorbire pe această temă cu doctorul în sociologie Petru Negură.
Europa Liberă: Așadar, ne propunem astăzi un fel de prefață radiofonică la studiul realizat de Dvs., un studiu privind politicile statului față de persoanele fără adăpost în Republica Moldova. V-ați bazat cercetarea pe realitățile singurului centru pentru persoane fără adăpost din Chișinău... O instituție ce ar întruchipa aceste politici... Dar, de fapt, există asemenea politici ale statului? Politici de care să se călăuzească asemenea instituții?
Petru Negură: „În primul rând, ca un fel de introducere, studiul care a apărut pe Platzforma ieri este o parte dintr-o cercetare mai amplă și pe care o fac acum despre persoanele fără adăpost și care încă nu a fost publicat în întregime.”
Europa Liberă: Sigur, da.
Petru Negură: „Ca să trec la întrebarea Dvs., care este foarte importantă. Statul încă nu a elaborat și nu a pus în aplicare o strategie comprehensivă, cuprinzătoare, privind persoanele fără adăpost și prevenirea fenomenului. Asta este una dintre cele mai mari probleme pe care le-am identificat și pe care trebuie cumva să o soluționăm.”
Europa Liberă: Am întâlnit calificative, citate chiar și în textul Dvs. pentru persoanele fără adăpost, gen „proscriși sociali” sau „deșeuri umane” etc. În general, duritatea termenilor pentru persoanele respective este în firea lucrurilor?
Petru Negură: „Ca și pentru toți ceilalți. Este foarte important limbajul pe care-l folosim, pentru că foarte des limbajul este cel care stigmatizează și noi acționăm în consecință. Noi operăm față de acești oameni și ne comportăm exact la fel cum și vorbim. Atunci când îi etichetăm „boschetari”, adică oameni care dorm prin boschete, de fapt nu a avem decât o înțelegere foarte marginală și stigmatizantă a acestui fenomen.
De altfel, „boschetari” este termenul folosit curent de către specialiști în domeniu la noi în Moldova, până și de funcționari la minister. E considerat un termen ok, dar nu este. Este un termen stigmatizant și termenul care este cumva neutru și mai potrivit este „persoană fără adăpost”, cu diferite derivate.”
Europa Liberă: Cum este văzută persoana fără adăpost în instituțiile specializată ale statului? Ca un produs al propriilor vicii sau și ca un produs al mecanismelor sociale și economice viciate din societate?
Petru Negură: „Tocmai pentru că această categorie de persoane este văzută ca niște beneficiari de calitatea a doua, nu sunt priviți ca niște beneficiari de serviciile de asistență socială legitimi. Cumva sunt priviți ca fiind victimele propriilor vicii: alcoolism, alte forme de comportamente deviante.
Studiul pe care-l conduc arată că e adevărat că o bună jumătate din aceste persoane suferă de dependență de alcool, dar în cazul Moldovei știm că o bună parte din populație suferă de acest viciu într-o formă sau alta. De altfel, cercetările încă nu [au arătat clar], dar există o proporție jumătate-jumătate atunci când aceste persoane devin alcoolice după ce-și pierd locuința și o altă parte din persoane care sunt alcoolice înainte de a-și pierde locuința. Deci, alcoolismul îi face încă mai vulnerabili.
Pe lângă asta, există o bună parte, mai mult de jumătate dintre toți cei pe care i-am cercetat, de oameni care sunt victime ale unui sistem care produce vulnerabilitate și, în ultimă instanță, persoane fără adăpost.”
Europa Liberă: Deci, practic, situația în care se află mulți dintre ei reprezintă o consecință a unor politici proaste de asimilare în societate a persoanelor deja vulnerabile social...
Petru Negură: „Da, este cumva un efect al unei lipse de viziune în ceea ce privește vulnerabilitatea. Această politică nu a existat înainte ca atare.”
Europa Liberă: Ați remarcat că beneficiarii Centrului ar reprezenta „tot mai mult excedentul neasimilat al instituțiilor de protecție socială de proveniență sovietică (azilurile de bătrâni și invalizi, internate-orfelinate), aflate începând cu mijlocul anilor 2000 în curs de reducere a numărului de locuri în cadrul unor politici mai ample de optimizare financiară și totodată în proces de dezinstituționalizare, asistat de organizații non-guvernamentale internaționale”. Sugerați că anume politicile respective au cauzat apariția acestor „descalificați social”?
Petru Negură: „Sugerez că o asemenea politică există și că ea trebuie făcută cumpătat, luând în calcul toate variabilele și efectele posibile ale unei asemenea politici. Plus, în domeniul protecției sociale de la noi, la nivel de municipalitate și la nivel național, se acționează cumva deficient, sub pretextul unei asemenea politici și dintr-un motiv de optimizare cumva financiară, pentru ca să reducă locurile în instituțiile astea de stat publice, de protecție socială. Și soluția pe care o sugerez eu, dar încă va veni probabil studiul mai ambițios în care voi spune lucrurile astea mai clar, este că aceste politici trebuie realizate în așa fel încât să existe niște soluții de alternative foarte bine puse la punct. De exemplu, centre comunitare, asistență socială în teren, ca oamenii să nu se trezească din instituții în stradă, așa cum s-a întâmplat în Occident, de altfel.”
Europa Liberă: Misiunea Centrului de adăpost ar fi să asigure asimilarea în societate a beneficiarului, adică să-l ajute să găsească un loc de muncă, un acoperiș deasupra capului ș.a.m.d. În circa 13 ani de existență a Centrului, doar 6,6% din beneficiarii acestuia și-au găsit un loc de muncă... Cum poate fi citită această cifra sau acest rezultat?
Petru Negură: „Aici este o parte a problemei politicilor statului – statul se concentrează pe problemă și nu pe prevenirea ei. Se concentrează pe eventuala plasare a persoanelor cu probleme de adăpost în instituții cum este acest Centru de persoane fără adăpost, dar nu-și prea bate capul cum ar putea să ajute eficient aceste persoane prin asistarea lor de a-și găsi un loc de lucru, pentru a găsi o locuință. Deci, serviciile astea nu sunt foarte ambițioase.
Practic, și acest Centru din păcate suferă de această lacună, nu oferă niște servicii foarte bine structurate, foarte bine elaborate pentru a ajuta oamenii, beneficiarii centrului, să-și găsească un loc de muncă și mai mult decât atât, de a fi pro-activi cumva față de stat, astfel încât acești oameni să nu fie discriminați la locul de muncă, ceea ce se întâmplă. Mai mult decât a suna pe la diferiți angajatori pentru a găsi un loc de muncă este nevoie de a promova niște politici de non-discriminare față de acești oameni.
Mai este și facilitarea procesului de a obține acte de identitate. Din punctul meu de vedere, există o altă instituție care este absolut deficientă în acest sens, și anume existența vizei de reședință pe actul nostru de identitate care ne discriminează.”
Europa Liberă: Dacă societatea moldovenească s-ar privi ca într-o oglindă în atitudinea față de persoanele fără adăpost, ce-ar putea vedea acolo?
Petru Negură: „Ar putea să-și vadă propria vulnerabilitate. Când vedem aceste persoane, putem să vedem cum am putea să devenim noi, în condițiile unui sistem care nu oferă suficientă protecție și nu oferă suficiente oportunități de dezvoltare și de împlinire în această societate.”
