Uneori, istoria intervine pentru a corija eroarea celor ce o cred apusă. În cazul Europei de Est, această reparație ironică n-a încetat niciodată. Crizele, neînțelegerile și distanța - în cel mai profund înțeles al cuvîntului - țin să despartă, să izoleze și să pună în pericol lumea Estului cu o consecvență ce sfidează retorica și proiectele oficiale.
După 30 de ani de democrație liberală adoptată din Vest sau cucerită în aplauzele Vestului, Europa de Est se găsește iar în situația de a constata că dezacordurile și diferențele n-au încetat. Că, în continuare, Europa e divizată în Vest și Est și că sciziunea care ține laolaltă fără să unească aceste două lumi nu e o nepotrivire trecătoare ci, mai degrabă, o realitate constitutivă, adică o defecțiune genetică prezentă de la nașterea Europei.
După 1989, această despărțire veche și rezistentă părea, în sfârșit, depășită. Noua Europă a valorilor liberale era unită sau își proclama unitatea. Nimic nu părea mai improbabil decât reapariția bolilor tradiționale care au făcut din Est acea parte a Europei pe care Vestul n-o socotește inviolabilă și o ignoră (sau o supune, periodic, programelor de reeducare ce introduc, un timp, progresul și civilizația). Astăzi, știm că numai partea legislativă și filozofia juridică țin unitatea europeană pe afiș. Practica politică și reflexele istorice trag în direcția opusă.
Frontiera de Est a statelor Estice, pe care multă lume o consideră, mai întâi, frontiera de Est a Uniunii Europene, e forțată de trei crize suprapuse: un val de refugiați „vărsați” la ușa Poloniei, o concentrare armată masivă la frontierea Ucrainei și șantajul energetic declarat împotriva a cel puțin trei state (Polonia, Ucraina și Moldova). Toate dovezile și argumentele duc spre unul și același bloc ostil statelor est-europene și, prin asta, lumii europene în ansamblu: Rusia și partenerul ei de subversiune, Belarus.
Așadar, după 30 de ani de integrare a Estului în Europa „comună”, statele estice sunt ținte vulnerabile iar Rusia trece la amenințări fără cea mai mică ezitare, cu siguranța supremă a forței care știe că nu va întâlni vreo ripostă. Tabloul sugerează o inconsistență, dacă nu o duplicitate, pe care Estul le află, din nou, intacte în atitudinea vestică sau, cu un cuvânt care scutește de nuanțe, „europeană”. Ar fi greu de formulat o altă concluzie.
În fond, presiunile la care sunt supuse, astăzi, statele Estului, vin, la doar câteva luni, după ce lideri UE perfect ilustrați de vocea președintelui francez Macron certau Polonia și statele baltice pentru accese iraționale de „rusofobie”. În aceeași logică stau eforturile zadarnice ale statelor est-europene care au avertizat cu exasperare asupra potențialului politic dezastruos pe care îl deschide conducta de gaz NS2 sau, altfel zis, rețeaua de alimentare care leagă Europa de Vest de livrările și de interesele Rusiei.
Capacitatea aparent surprinzătoare a statelor vest-europene de a cataloga interesele vitale, angoasele și avertismentele statelor est-europene drept forme de alarmism atavic și amintiri istorice inadecvate produce acum consecințe bizare. Astfel, Polonia, descrisă până acum câteva săptămâni, drept bastion al iliberalismului-anti-european și chiar viitor stat non-UE, a devenit brusc un apărător exemplar al ansamblului european. Așa cum, într-o inversiune la fel de spectaculoasă, atitudinea permisivă a UE față de valurile migraționiste ale ultimilor ani a dispărut. Insistențele Germaniei care a anunțat limpede că va trimite acasă orice migrant sosit prin Polonia sunt tot ce denunța politica germană în anii din urmă.
Perplexitățile continuă: Cancelarul Merkel, pe final de mandat, dar încă în funcție, a decis să discute situația cu Alexandr Lukașenka, una și aceeași persoană cu „ultimul dictator al Europei”. Evident, situațiile de urgență cer intervenții de urgență, dar precedentele nu sunt încurajatoare. Va primi Lukașenka, mai discret poate, lucrurile pe care le cere, începând cu anularea, sau diminuarea tacită a sancțiunilor anunțate de UE, după abuzurile împotriva opozanților, adică a militanților pro-liberali și pro-UE. Dacă târgul încheiat de Germania cu Recep Erdogan, după primul val de emigranți sosiți prin Turcia, e un indiciu, atunci Lukașenka are la ce spera. Exact această fisură explică și lipsa de temeri a Rusiei care știe, aproape sigur, după episoadele nesancționate Georgia, Crimeea și Donbas, că nu are de ce să se teamă sau să se rețină de la acte ostile în Est.
Contradicția în care au căzut relațiile europene Vest-Est a fost prompt sesizată de prim-ministrul maghiar Viktor Orban, un veteran al fricțiunilor cu paternalismul occidental. Scrisoarea trimisă de Orban Președintei Comisiei Europene cere anularea procedurilor de infringement (încălcare a legislației europene) declanșate împotriva acelor state europene care fac, acum, serviciul de protector al frontierei estice a UE.
Criza a scos din nou la suprafață harta fracturată a Europei. Dacă mai era nevoie de un argument, atunci situația vulnerabilă în care Europa de Est se găsește din nou, sub privirile oarecum indiferente ale Europei de Vest, cere o reevaluare serioasă a ideii de unitate europeană.
Poate are trebui înțeles, că alinierea ideologică, fie ea și alinierea la forme succesive de liberalism, ajută, dar nu vindecă. Ruptura care a persistat și persistă e rezultatul unei lungi evoluții istorico-spirituale separate: de la ruptura Bisericilor, continuând cu decuplarea de până la revoluțiile anului 1848 și cu experiența atroce a ocupației comuniste în Est și neînțelegerea ei deplină în Vest. Totul e de reparat și reparabil dar numai dacă istoria e recuperată și tratată în termeni care cer cea mai profundă onestitate europeană.