Spaniolul Ivan Repila (n. 1978) abia dacă a trecut de 40 de ani, iar cel de-al doilea roman al său, Băiatul care a furat calul lui Attila, Univers, 2015, i-a şi adus consacrarea: „această carte e fermecătoare… limbajul lui Ivan Repila este superb, transmite toate atracţiile basmelor, cu căpcăunii, lupii şi maşterele de acolo, dar reuşeşte să evoce şi universul mult mai puţin fantastic al lagărelor, închisorilor şi cavernelor în care prizonierii zac în părăsire” (Le Monde des Livres).
Doi copii – fratele cel Mare şi fratele cel Mic – căzuţi (sau: aruncaţi?!) într-un puţ, într-o pădure departe de orice aşezare omenească – iată punctul de plecare al acestui roman de doar 90 de pagini, însumând 97 de capitole (nu-i mai puţin adevărat că autorul „sare” peste cifre, 7 – 11 – 13 – 17 etc., ca pentru a accentua vertijul), şi care continuă să te obsedeze şi după ce ai trecut de „Mulţumiri”. Şocul iniţial se-ntoarce în speranţă („Şi-acum să ieşim de aici”), apoi „într-un fel de rutină”, iar de la un moment încolo – „au încetat să se privească în ochi, să se caute unul în celălalt, aşa cum făceau în primele zile. Dovezile de iubire nu mai sunt necesare când în joc e supravieţuirea”. Nebunia nu se lasă nici ea mult aşteptată:
„– Trebuie să ştii, frate, că eu sunt băiatul care a furat calul lui Attila. Mi-am făcut încălţări din copitele lui, ca să nu crească niciodată iarbă sub paşii mei.
(…) Cel Mare suspină şi îşi puse din nou dopurile în urechi. Fratele lui a intrat într-una din acele transe, atât de frecvente în ultima vreme, în care nu pare să ştie cine e şi de unde vine”.
Când în cele din urmă reuşeşte să-l catapulteze din puţ, cu un efort ce-l lasă fără suflu, cel Mare nu uită să-i dea ultimele indicaţii:
„– Omoar-o pentru ce ne-a făcut, spune cel Mare.
Şi mai spune:
– Nu uita că ne-a aruncat aici. N-o mai iubeşti.”
Răvăşitor, finalul: „Şi-a sufocat mama cu vechea pungă de mâncare pe care le-o lăsase în puţ, momeala aia care nu le-a frânt spiritul, ca să priceapă, înainte de a dispărea, că n-au luat nici o fărâmă din falsa pomană, că nu s-au predat, că au învins groaza”.
Şi astfel, întorcând ultima filă, gândul mă duce la prima frază a Străinul-ui lui Camus…
4 februarie ’19
