Linkuri accesibilitate

Ivasiuc și limitele sale interioare


Alexandru Ivasiuc s-a născut pe 12 iulie 1933, în zodia Racului. Aveam acest lucru în comun, de unde poate și obsesia memoriei. Prin vene îi curgea argintul viu. L-am cunoscut bine, după 1974 ne-am văzut des, aproape săptămânal, până la dispariția sa în cutremurul din 4 martie 1977. Am serbat împreună Revelionul, atunci când intram în acel an fatidic. Erau acolo, ca oaspeți, Catinca Ralea și Emanoil Petruț. Ultima sa carte, despre dictatură, putere, revoluții, conspirații și trădări, se chema Racul. A fost arestat în toamna anului 1956, era student la Medicină, a făcut închisoare și a avut domiciliu forțat până în 1963 sub acuzația de „uneltire contra-revoluționară”. Făcuse parte dintr-un grup care plănuia o demonstrație de solidaritate cu studenții maghiari în perioada Revoluției de la Budapesta. A murit sub ruinele blocului „Scala”, cutremurul l-a prins vorbind de la un telefon public. Tita și Alec erau prieteni apropiați cu ambasadorul american Harry G. Barnes și cu soția acestuia. Mi-i amintesc la înmormântarea lui Ivasiuc la cimitirul Străulești. După ani de zile ne-am amintit împreună despre Alec, într-o seară, la Philadelphia. Tita a locuit la ei câteva săptămâni după cutremur. Am mai scris aici, pe blogul REL, chiar în martie anul acesta, despre cum mi-l amintesc pe Alec. O poveste cu adevărat tragică pe care țin s-o extind și contextualizez.

Eram, așadar, în relații de prietenie cu el și cu soția sa, regretata jurnalistă Tita Chiper, mergeam sâmbăta seara la ei, locuiau în Cartierul Primăverii, o garsonieră dublă la ultimul etaj al unui luxos imobil, pe strada Pictor Iscovescu 44. La etajul I, locuia generalul de securitate Aristotel Stamatoiu, ultimul director al Centralei Informațiilor Externe sub Ceaușescu. Erau vecini de palier cu Tamara Mureșan, cândva căsătorită cu Ladislau Ady, general de securitate mazilit și arestat sub Dej.

Ivasiuc mi-a împrumutat cărți, mi-a vorbit despre America (fusese primul bursier român în programul internațional de la Universitatea Iowa, acolo terminase romanul Păsările), despre Ken Jowitt, Andrew Janos și Milovan Djilas, mi-a citit și unele povestiri „de sertar”. Una dintre acestea se petrecea la Moscova, prin 1936, scena era o ambasadă occidentală, erau prezenți în poveste diplomați, comisari ai poporului, intelectuali celebri. Era un text koestlerian care culmina în ideea că veacul XX era unul al vânătorii de oameni. Împrumutasem de la N. Tertulian un volum din scrierile lui Adorno, i-l lăsasem pentru câteva zile lui Alec. N-a mai putut fi recuperat în vălmășagul de după cutremur, spre disperarea discipolului român al lui Georg Lukács.

N-am discutat despre închisoare decât arareori, pomenea însă cu imens respect despre Corneliu Coposu, N. Carandino și despre prietenul său Florin Constantin Pavlovici. Îi detesta pe trâmbițașii de serviciu gen Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Paul Anghel, Dan Zamfirescu, Mihai Ungheanu, Artur Silvestri și compania. Când Săptămâna lui Barbu a declanșat campania împotriva Ilenei Vrancea, în realitate una împotriva tradiției lovinesciene, Ivasiuc a fost, alături de N. Manolescu, printre cei care au protestat, lăudând cartea acesteia despre confruntările din critica literară românească a deceniului al patrulea. Peste ani, am citit într-un articol apărut la Paris o frază atribuită lui Ivasiuc: „Suntem 22 de milioane de oameni care trăim în imaginația unui nebun”. Se poate să o fi spus în vreun cerc intim, eu nu l-am auzit spunând atât de ne-echivoc lucrurilor pe nume.

Prima oară mi-a vorbit despre Ivasiuc Andrei Coler, care îl cunoscuse prin sora sa, Luminița. Mi-a spus: „Trebuie neapărat să-l cunoști, este un tip genial”. Alec era foarte bun prieten cu Nicolae Breban, cu N. Manolescu și cu Nichita Stănescu. Fusese amic cu Ioan Alexandru, treptat se despărțiseră. Mi-a povestit și despre perioada scurtă, când era student la Filosofie (1951–1952), despre colegii săi (între care Mircea Flonta și Alexandru Valentin), despre tatăl meu („profesor tipic al unei perioade tipice” spunea el, făcând aluzie la faimoasa formulă „personaje tipice în împrejurări tipice” care însă părea să aibă unele îndoieli, se afla deci „pe drumul pierzaniei”).

Citeam atent rubrica sa din România Literară intitulată „Pro Domo”, exploram împreună multe din temele pe care le ataca, mi-a analizat minuțios, încurajator și tranșant cartea Noua Stângă și Școala de la Frankfurt, îmi cerea să fiu mai deschis spre tezele anarhiste, îl prețuia pe Herbert Marcuse, știa foarte bine tradițiile contra-culturii americane. Era îndrăgostit de dialectică, scrisese lucruri interesante despre tânărul Marx și despre alienare, nu sunt convins însă că citise mult Hegel. Era capricios și eclectic în lecturi. Mi-a împrumutat să citesc Incognito-ul lui Petru Dumitriu, o carte la care ținea foarte mult.

Ivasiuc era un personaj fascinat de putere (ca și autorul Cronicii de familie), poate că așa se explica apropierea lui de regim, mai ales după 1968, deși fusese deținut politic și fusese cumplit bătut în anchetele Securității (între alții, de către bestialul Gheorghe Enoiu). A fost bun prieten cu Goma, apoi, o spune acesta, Ivasiuc a dat un referat editorial care putea fi interpretat ca o delațiune. Același Ivasiuc a devenit campionul literaturii cu voie de la stăpânire pe tema „obsedantului deceniu”, Goma nu a făcut concesii similare, ba chiar dimpotrivă. Sigur, lucrurile trebuie nuanțate. De intrat în partid au făcut-o împreună, în august 1968, alături cu Nichita Stănescu, Cezar Baltag și alții, entuziasmați, seduși, înșelați de condamnarea de către Nicolae Ceaușescu a invaziei Cehoslovaciei. N. Manolescu nu a făcut-o...

XS
SM
MD
LG