Linkuri accesibilitate

„J.R.”, lordul corăbier din Turda, cu cala plină de rozătoare


Nu vă alarmați, J.R. nu este maleficul sforar din serialul „Dallas”, ci Iancu/John Rațiu din stirpea memorandiștilor ardeleni, același cu obiectivul „Tony” îndelung lucrat și urmărit de Direcția de Informații Externe a R.P.R./R.S.R., patronul firmei de navlosiri Regent Line, din Londra, un om flancat toată viața de treizeci de ofițeri, rezidenți și informatori ai Securității române. „Este greu de găsit un alt român refugiat în Occident în timpul regimului comunist care să fi fost urmărit cu mai multă perseverență și tenacitate”, ne asigură Stejărel Olaru.

Nu doar onorat, ci de-a dreptul încântat am fost când am revenit în 2018 în juriul pentru premiile „Galei Istoriei Contemporane”, alături de domnii Bogdan Mugescu, Mircea Dumitru, Toader Paleologu și Alin Mureșan, unde premiul pentru memorialistică a fost câștigat de Stejărel Olaru pentru excepționala îngrijire a ediției Jurnalului lui Ion Rațiu, de la Editura Corint. O lucrare demnă să stea în oricare bibliotecă a unui iubitor de istorie românească, fie el elev, student sau academician, în vecinătatea memoriilor și Însemnărilor zilnice ale Reginei Maria sau ale lui C. Argetoianu, nu departe de Jurnalul lui Maiorescu, Agendele lui Lovinescu, memorialistica lui Iorga, Mircea Eliade, Gafencu, I. G. Duca, Ioan Hudiță, Vaida-Voievod, Bossy, Pandrea, C. R. Motru. Și Corneliu Coposu – singurul mare și surprinzător absent din Index-ul cărții. Cu filoane aurifere generoase în egală măsură pentru istoriografia noastră politică și mișcarea exilului românesc, amețitorul arc peste timp construit cu strălucită subiectivitate, dar și cu acribie de profesionist al mărturiei istorice, subtil psiholog și stilistician riguros al mărturisirii, jurnalul lui Ion Rațiu, ținut între 1940 și (presupun) 2000, face deopotrivă dreptate – păcat că o dreptate postumă ! – unui personaj inclasabil, fermecător și controversat cât cuprinde, de o flagrantă atipicitate în peisajul vicleimului politic valah.

Abia astăzi, încoronând posteritatea autorului, jurnalul își recapătă enorma forță de impact de care s-ar fi cuvenit să beneficieze în contextul electoral otrăvit de acum trei decenii, când putreziciunea pamfletară fesenist-peremistă îl reducea pe lordul din Turda la papionul britanic. Fiecare volum din cele trei apărute până acum este flancat de prefața lui Nicolae C. Rațiu (Nick), fiul cel mic al autorului, și se bucură de o îngrijire documentară executată în regim de capodoperă de Stejărel Olaru, îngrijire care valorează cât o carte în carte și despre ea vom vorbi separat ceva mai departe.

Am aflat de existența jurnalului prin 1992-1993, când lucram la „Cotidianul” lui Ion Rațiu, iar Doina Bâscă, redactorul-șef, mi-a sugerat, pe bună dreptate entuziasmată, că Patronul s-ar bucura să ofere suplimentului „Litere, Arte & Idei” câteva secvențe din această operă a vieții în îngrijirea lui Claudiu Secașiu, bursier pe atunci al Fundației „Ion Rațiu”. Regret amarnic acum absența acelor pagini din blazonul „LA&I”, de altfel o revistă foarte dornică de memorialistică, dar presupun că totul s-a datorat excesului de bun simț al autorului. Ca să vă faceți o idee de acest bun simț, e de povestit singurul „trafic de influență” la care s-a dedat Ion Rațiu : o poetă oferise spre publicare redacției „LA&I” niște poezii, dar ele nu apăreau. Atunci, Ion Rațiu ne-a mărturisit cu timiditate întristată : „E nepoata mea. Bine, dacă nu publicați poezii, asta o să-i transmit”.

Primul volum din Jurnal a fost publicat în 2017 cu subtitlul Începuturile unui exil îndelungat (1940-1954). Al doilea, care cuprinde intervalul 1955-1962, a apărut tot în 2017, cu subtitlul Între spioni și trădători de țară, iar în 2019 au fost editate însemnările - sau „încrustările”, cu arhaismul plăcut al autorului – dintre 1963 și 1968, focalizate în formula Reorganizarea exilului.

Cele trei fotoportrete ale lui Ion Rațiu, extrase din arhiva familiei și puse pe coperta întâi a fiecărui volum, îmi pare că rezumă perfect substanța și evoluția personajului, ca și materia cărții. La început, îl vedem pe nepotul de 20-23 de ani al doctorului Ioan Rațiu, poate chiar în primăvara lui 1940, când unchiul său Viorel V. Tilea îl instruise în diplomație și îl expediase cancelar-diurnist la Legația României din Londra. Chip luminos, voință și seninătate, încredere în sine, virilitate degajată, chibzuință și optimism. Tânăr încrezător, mândru de obârșia, statutul și faima familiei sale, „Iancu” pare o întruchipare atașantă a modelului de student interbelic român. Cu privirea necruțătoare și un rictus amar, ușor sceptic și blazat precum al lui Cioran, dar cu costum, cravată și guler scrobit, tipice tânărului ardelean educat în tradiție habsburgică. Era pregătit să se îndrepte, de lângă Iuliu Maniu, către Winston Churchill. Pare că-i deslușești pe fizionomie amestecul de ambiție, siguranță în dominare, prudență diplomatică și orgoliu plin de abnegație, totul dezvoltat în cultul bunelor maniere și al patriotismului pragmatic.

Chipul de pe coperta volumului al doilea adoptă atitudinea instituțională a intelectualului angajat și reflexiv, cu arătătorul mâinii drepte dus la tâmplă, așa cum boierii de altădată se fotografiau cu o carte, în fotoliu, iar doamnele prețuitoare de lieduri, cu mâna sprijinită de un colț al pianului. Deja avem de a face cu un om de putere, conștient de rolul său, expert în relaționarea social-politică, deschis actelor de caritate și conștient că deține cel puțin două calități esențiale în politică și afaceri : talentul de negociator împăciuitor și o răbdare practic nesfârșită.

Volumul al treilea, subsumat uriașei misiuni de armonizare a exilului, ne arată un Rațiu așezat parcă undeva în Regent (ca în Downing) Street, care știa cât de multe speranțe îl înconjoară, cât de multe suspiciuni îl pândesc și ce miză națională a devenit.

Cel dintâi efect major și copleșitor al lecturii este că topește încet, dar sigur toată zvonistica disprețuitor-minimalizatoare, elaborată și răspândită de reaua voință a anturajului politic suspect de dornic în a-l ponegri pe Ion Rațiu. Un personaj atât de atipic, remarcabil și memorabil nu putea evita probele de suspectare și discreditare ale unei lumi dedicate prin excelență cancaneriei nimicitoare și ironiei corozive. Unul câte unul, toate defectele atribuite autorului prin tradiția bârfei locale se văd spulberate.

În fața filantropiei amplu desfășurate și a angajărilor caritabile de-a dreptul amețitoare, așa-zisa avariție a lui Ion Rațiu se dovedește până la urmă o simplă dar demnă urmașă a înțelepciunii universale conform căreia ajungi să fii dușmănit cel mai tare de cei pe care i-ai ajutat cel mai mult. Pe lângă finanțările voluntare de genul buletinului „Free Romanian News”, din care Fundația Rațiu expedia bilunar câte două mii de exemplare, există aici zeci de exemple de sponsorizare, oscilând între 12 lire și 20.000 de dolari. Ca să nu mai vorbim de adevăratele „halimale”, cum ar spune personajul caragialian, cum au fost relațiile cu cele două cupluri de nevindecabili tapeurs : soții Serdici și Crăciunaș.

Spionistica anglofilă a lui Rațiu, atât de trâmbițată de Corneliu Vadim Tudor în paginile „României Mari” se dovedește a fi, din fiecare pagină, când idealism romantic, când patos naționalist pașoptist, când vocație de apărător al Estului Europei față de imperialismul sovietizant și avocat ardent al românismului în fața revanșismului maghiar și a placidității aliaților occidentali.

Cât despre donjuanismul de care s-a făcut atâta caz mediatic, cele 1500 de pagini apărute până acum și care însumează aproape trei decenii de viață relevă un soț ireproșabil, un tată extrem de devotat, un bărbat care notează invariabil prezențele feminine din biroul exclusiv prin aprecieri despre grație, zveltețe și inteligența conversației.

În sfârșit, la capitolul orgoliu-egoism-vanitate și chiar megalomanie, păcatul atât de vehiculat de informatorii și ofițerii Securității, acesta se dovedește de-a dreptul invenție otrăvitoare a neînțelegătorilor și răuvoitorilor. Bineînțeles, ca orice intelectual român reușit în context occidental, de la Mircea Eliade la Virgil Nemoianu, și Rațiu notează în jurnal laudele primite după câte o conferință, sau în urma unei alocuțiuni oarecare, după cum nu omite niciodată să-i consemneze pe cei care văd în el întruchiparea coeziunii exilului românesc. Dar de la această firească bucurie a propriilor reușite și până la „megalomanie” este o cale pe care numai suspiciunea invidioasă e capabilă să o străbată.

Seriozitatea împovărată de responsabilitate ce se poate citi pe chipul autorului de pe coperta volumului al treilea te face să te gândești la hărțuitoarea horă a siglelor și acronimelor prezente în volumele anterioare, de la FO (Forreign Office), FEC (Free Europe Commitee), FRM (Free Romanian Mouvement) până la Central European Student and Youth Society, plus inevitabilele MI 5, MI 6, FBI, CIA și Scotland Yard - Special Branch, toate luate în cătare de DIE, inclusiv FIJL (Federația Internațională a Jurnaliștilor Liberi) și Amnesty International.

Să nu uităm că, atât prin lumea de obârșie cât și prin cea de adopție, Rațiu era perfect dotat pentru etalarea scrupuloasă a existenței zilnice. Pe de o parte, venea din tradiția aulică a actelor de cancelarie austro-ungară, dominate de obsesia catalogării precise, de sobrietatea contextuală, voluptatea nuanțelor și mania preciziei bine echilibrate, toate acestea într-o literatură inaugurată tocmai de un raport informativ „za lucrul turcilor”. Pe de altă parte, bursierul Cambridge, viitor președinte al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, avea să fie educat ulterior în tradiția imperială britanică a mărturiei lăsate pentru istorie, ca semn suprem al nobeleții și respectului de sine. Acolo, moștenirea, testamentul și averea sunt inseparabile de transmiterea experienței de viață și de conștiința cîștigării posterității și perpetuării prin confesiune. În spațiul britanic, unde conservarea tradițiilor coincide cu fixismul stratificării sociale, nesațiul colonial și geniul organizării legislativ-teritoriale, literatura mărturisitoare hașurează copios peisajul narativ, caracterizând în egală măsură diplomația, lumea militară, financiară, medicală, politică, universitară, sportivă, artistică, economică, științifică ș.a.m.d. Jurnale legale, conjugale, memorii de campanie sau de război, jurnale expediționare, din vremea ciumei sau a altor calamități naturale, jurnale de colonizări civilizatoare sau dezastruoase, aventuri arheologice, reușite speologice și de orice altă natură – nimic nu scapă neinventariat, neanalizat din toate unghiurile și nelăsat moștenire pilduitoare. Acest fel de mândrie mărturisitoare se degajă din fiecare pagină a acestui jurnal.

Revenind la volumul al treilea, e de observat că, în fapt, despre „reorganizarea exilului” este vorba din plin și în precedentele două tomuri, indiferent că se pomenește de contradicțiile inițiale, chiar de rivalitatea generată de Consiliul Național Român și partida Rădescu-Vișoianu față de gruparea din jurul lui Tilea, ori de tensiunile dintre diversele centre de putere din Germania, Franța și spațiul anglo-american. Evident că dezbinarea politică din țară s-a extins direct proporțional și în afară, astfel încât era nevoie de o uriașă energie coagulantă, aptă să negocieze cu amețitoarea desfășurare de aripi și aripioare, facțiuni și fracțiuni care segmentau în egală măsură stânga și dreapta, aristocrația și socialismul, liberalismul, legionarismul, monarhismul și cominternismul. Nimic unitar, nimic rotund și armonios nicăieri: brătieniști, maniști, georgiști, simiști, antonescieni, carliști, uniați, cominterniști, gogiști, titulescieni, tătărăscani, într-o constelație sufocantă de anglo-, franco-, germano- și rusofilie, plus rivalitățile masonice corespondente. Toată această fâlfâire de aripi plutind între Păsările lui Aristofan și Păsările lui Hitchcock este prezentă la modul aiuritor în fiecare pagină a jurnalului. Fiecare secundă, fiecare oră, fiecare zi beneficiază de sagacitatea insațiabilă a unui misionar contaminat de horror vacui. Ca și pentru Ionel Brătianu sau Iuliu Maniu, pentru Rațiu oricare întâlnire este un steguleț pe harta relațiilor diplomatice. Fiecare invitație sau găzduire la dejunuri, supeuri, serate, la premiere, vernisaje, cocteiluri, fiecare ceai, țigară sau drink, inclusiv partidele de ski sau vânătoare, totul se face în compania magnaților din mass media, a editorilor, politicienilor, parlamentarilor conservatori sau laburiști, printre oameni de afaceri, oficiali guvernamentali sau lideri de ONG. Din acest punct de vedere, jurnalul lui Ion Rațiu oferă un spectacol total de socio-psiho-geografie la fel de captivant pentru cercetătorii trecutului și cititorii de azi, din țară și din Occident.

Rațiu intuiește exact relațiile pe care oricare lectură le țese între mărturisire și mărturie, așa că dozează cu atenție scrierea de sine și arhivarea personală a instituției care devenise el însuși. Natural, fiecare volum are centrul său de greutate politică și,în consecință, dilemele echivalente ale exilaților cu greutate, misiuni și răspunderi colective.

La finele anilor cincizeci, în notațiile zilnice totul gravita în jurul legilor și măsurilor dictatoriale din România aflată „under the Soviet Yoke”, cu naționalizări, epurări, colectivizare și cote obligatorii, până la abolirea monarhiei, alungarea Regelui și instaurarea republicii sovietice. Va urma Revoluția maghiară, compararea Bucureștiului cu Budapesta și campaniile pentru elucidarea Occidentului întru necesara politică de mână forte față de URSS – aici Rațiu fiind în avans de partea lui Jean-François Revel, cel care condamna îngăduința excesivă a NATO față de politicile imperialiste ale Pactului de la Varșovia. De această dată, după 1958 și timidul reformism dejist, înaintând către august 1968, analiza partidei Rațiu-George Serdici urmărește tot mai vigilent pașii guvernului de la București către configurarea unei excepții românești ca pereche a celei franceze ilustrate de De Gaulle.

Dilema exilaților era una aproape corneliană, între datorie și sentiment. Sentimentul patriotic cerea slujirea țării în special pe cale economică, mai ales că principalii corifei erau și remarcabili oameni de afaceri (vezi, de exemplu, dialogurile lui Rațiu cu Mihai Cârciog). De cealaltă parte, datoria politică îndreptățea lupta activă împotriva regimului comunist din țară. Ce faci, prin urmare? Ajuți economia socialistă care distrugea românitatea, ori sabotezi regimul comunist împotrivindu-te șubrezirii naționale? În plus, cum te poți alia cu insurgența maghiară când provii dintr-o familie demult deprinsă cu lupta împotriva revizionismului ungar și cunoști foarte bine revolta vecinilor față de deciziile Tratatului de la Versailles, precum și parti pris-ul maghiar al parlamentarismului britanic? Când te numești John Rațiu, ești căsătorit cu Lady Elisabeth Pilkington și ești încurajat să candidezi pentru Parlamentul britanic, pentru ca, tot pe atunci, guvernul Ion Gheorghe Maurer să-ți trimită emisari pentru a te îndupleca să accepți postul de ministru de externe la București, în timp ce știi foarte bine că rudele tale din țară – tatăl, fratele, sora – sunt hărțuite și șantajate pentru un pașaport și o viză de ieșire din țară, tu fiind considerat trădător al României și conducător al rețelelor de spionaj anglo-americane, nu e ușor să-ți păstrezi cumpătul când ai de luat hotărâri pentru coagularea românismului răspândit pe mai multe continente.

Deschid cartea la întâmplare și aleg o mostră de exil dilematic. 1 octombrie 1963:

„L. Lederer îmi spune la Clubul Presei că a stat de vorbă cu delegații gazetari români în repetate rânduri. Au fost la «Observer» la birou, de față cu un reprezentant al Foreign Office. Pe urmă, a stat mult de vorbă, fără martori, în special cu doi dintre ei: Zamfir Brumaru (Agerpres), ardelean de origine, vorbește ungurește. Ceilalți au fost George Ivașcu de la «Contemporanul», Mircea Rădulescu, «România liberă», și Anton Sărescu, redactor științific la «Scânteia». Nimic prea interesant pe lângă ce mi-a spus deja. Doar că omul care ar avea puterea și în jurul căruia se polarizează încercările de independență ale regimuului ar fi Maurer. Cel mai talentat economist dintre oamenii mai tineri ar fi Gaston Marin. Impresia netă a lui Lederer a fost că niciunul din ei nu dorește să fie descris drept comunist. Rușii sunt acceptați doar ca un rău necesar”.

Trecem în august 1964:

Multe conversații cu Gaston Palewski, ministrul francez cu care au negociat RPR-iștii din delegația Maurer. Toate astea s-au petrecut la villa Favorita (din Lugano, n.n.). Heinrich Tyssen era și el acasă. Prima seară am stat amândoi de vorbă până târziu. Omul îmi place. A doua seară am jucat table cu el și cu Serge Owsiewsky. Cina am luat-o la doctorul Heinemann, cel care l-a ajutat pe tatăl lui Heinrich să facă muzeul de pictură. E splendid. Cu Heinrich am vorbit de posibilitatea de a face un troc cu RPR: minereu de fier contra produse de petrol în vapoarele lui. Mă gândeam că Gicu Pop ar putea să se ocupe de această chestiune. Palewski nu și-a prea deschis gura. Îmi spune însă că, pentru moment, nu e vorba decât despre un schimb de tehnicieni, mai ales în domeniul energiei atomice. Șansele sunt bune pentru o dezvoltare mai amplă. Maurer ar fi făcut o foarte bună împresie, în general, și lui De Gaulle în special. De asemenea, Bârlădeanu. Corneliu Mănescu însă lasă de dorit. «Nu e de calibrul unui ministru de externe», mi-a spus Palewski. M-am folosit de ocazie să-i sugerez să ceară deschiderea frontierelor pentru turiști în ambele direcții. Inteligent, foarte cult, Palewski cunoaște problemele Răsăritului Europei. E circumspect însă. I-a transmis salutări lui Viorel Tilea, pe care îl cunoaște mai demult”.

În sfârșit, altă dilemă care domină jurnalul este oscilația dintre urmarea căilor diplomatice la concurență cu opțiunea revoluționară. Prima dată întrebarea apare chiar în 1963:

„Drumul de urmat e neclar. Să lucrez oare direct pentru o revoluție în România? Va duce la rezultat pozitiv, sau numai la o sinucidere în masă? Situația internațională nu permite speranțele noastre, dacă suntem realiști. Ce e de făcut atunci? Sub impresia evenimentelor trăite în ultimele nouă zile, îmi face impresia că ar trebui să contribui și eu la lupta pentru independență a țărilor cărora independența le este astăzi treptat acordată. E ca un fel de modă. Astăzi, africanii trebuie să se emancipeze de sub jugul colonialist. Poate mâine vor putea crea o nouă vogă. Emanciparea țărilor noastre de sub jugul sovietic. Pentru moment însă, orice efort în această direcție e ca sâmburele căzut pe caldarâmul șoselei bine bătute. E văzut, dar roade nu dă. Trebuie deci să așteptăm și să înăsprim lupta pentru independență. Să realizăm realitatea acestei independențe acolo, în Africa, unde este acordată. Într-o bună zi, mersul inexorabil al istoriei ne va duce și pe noi în mijlocul curentului pentru independență, chiar dacă obrazele noastre nu sunt negre ca tăciunele”.

În tot acest timp, rozătoarele Securității bortileau de zor cala corăbierului de pe Tamisa. Alături de Silviu Crăciunaș, agentul ”Victor” despre care Stejărel Olaru a publicat o carte, de Gicu Pop, Victor Vladone și însuși George Serdici, ba chiar și de V. V. Tilea, ajuns agent al DIE în ultimii cinci ani de viață, alte zeci de persoane injectau otrava dezinformării și dezbinării în anturajul lui Ion Rațiu, într-un adevărat carnaval, pentru care Jurnalul merită recitit. Până atunci însă, să-i dăm cuvântul final tot lordului din Turda:

30 iulie 1966. Din moment ce n-am absolut nicio intenție de a publica aceste jurnale de zi atâta timp cât sunt în viață și din moment ce nu caut nicidecum să justific în ceea ce scriu acțiunile mele, cer indulgența cititorului de mâine când spun că toată existența mea a fost un efort coordonator – în limitele modestelor mele puteri, bineînțeles – spre a servi asprația și cauza poporului român. (...) Aproape unanimitatea celor care vin în contact cu mine consideră atașamentul meu profund pentru cauza românească drept originalitate și spirit excentric. În zadar le explic că este însăși viața mea. În zadar arăt că întregul motor al energiei mele pornește din românism. Pentru ei, rămân un excentric. În loc să mă concentrez asupra înmulțirii milioanelor ce mi-au fost date de soartă, și mai ales asupra cheltuirii lor pentru satisfacerea tuturor mofturilor, fie ale mele, fie ale celor din jurul meu, iată că eu duc o viață relativ austeră și cheltuiesc sume importante pentru cauza românească. De ce?

Dumnezeu știe.(...) Patriotismul meu însă nu este o puternică formulă automată, ca în cazul lui Eminescu sau Bălcescu, ca să nu mă refer la Coșbuc, Budai-Deleanu sau atâția alții. Eu sunt mult inferior lor. Ca să parafrazez o expresie engleză, nu sunt în măsură măcar să înnod șireturile ghetelor purtate de acești giganți ai românismului. Totuși, fenomenul e prezent. Tot ceea ce fac este în ultimă analiză ghidat de nevoia mea psihologică de a servi și de a promova aspirațiile autentice ale nației române. Noi, românii, suntem destinați de soartă să arătăm lumii întregi nu numai că suntem un element disciplinat și creator în Europa Răsăriteană, dar că noi, românii, dăm civilizației apusene o confirmare și o potențare a idealurilor libertății individuale și ale independenței naționale”.

XS
SM
MD
LG